Home » INSTRUIREA PRESBITERILOR

INSTRUIREA PRESBITERILOR

1. Ordinea (cronologia) lucrării lui Christos în Biserică.
2. O critică constructivă și necesară.
3. Principiul pluralității.
4. Principiul unanimității.
5. Purtătorul de cuvînt.
6. Importanța formării cîrmuitorilor spirituali ai Bisericii.
7. Procesul de identificare și formare a presbiterilor.
8. Caracterul și caracteristicile spirituale ale presbiterilor.
9. Ordinarea presbiterilor.
10. Disciplinarea unor presbiteri.

1. Ordinea lucrării lui Christos în Biserică.

Așa cum am subliniat deja, Biserica îi aparține lui Christos, iar soarta ei nu se hotărăște în nici un Sinod, Congres sau Adunare Legislativă.  Domnul Isus este capul Bisericii.  Toate mădularele trupului spiritual al Bisericii poartă o legătură strînsă cu El și tot ceea ce se face în trup este hotărît  „în locurile cerești”, unde Christos stă la dreapta Tatălui.

Biserica este chemată împreună, crescută și întrebuințată pentru mîntuirea lumii de către Christos însuși care ne dă după plăcerea Lui „și voința și îndeplinirea“:

„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2:13)  „Eu voi zidi Biserica mea” Matei 16:18)

Noul Testament ne face cunoscut planul lui Dumnezeu cu privire la Biserica și strategia lucrării lui Christos în trupul spiritual al Bisericii.  Nimeni nu are voie să schimbe ceva în felul în care Christos a hotărît că trebuie să se lucreze în Biserică.  Există o rînduială la care trebuie să ne supunem cu cea mai minuțioasă ascultare.  Efeseni 4:4-16 descrie această rînduială a lucrării lui Christos în Biserică.  Noi o vom numi-o de acum înainte „strategia lucrării lui Christos în Biserică”.

Să privim mai întîi la ordinea lucrării lui Christos în Biserică.  Chiar și la o trecere fugară asupra pasajului, se poate vedea că lucrarea lui Christos a început la Crucea de la Golgota unde El a înfrînt puterea Diavolului și Și-a cîștigat pentru Sine „o sămînță de urmași”. (Isaia 53:10-11)  După biruința de la Calvar, El  „S-a suit sus, a luat robia roabă, și a dat daruri oamenilor”. (Efeseni 4:8)  În această a doua etapă a lucrării Sale, Christos a ales și a dăruit  „sămînței de urmași” sau „Bisericii” slujitori prin care El să se manifeste în plinătatea dragostei și puterii Sale.  Aceasta este ceea ce scrie în Efeseni 4:11-12:

„Și El a dat pe unii apostoli; pe alții, prooroci; pe alții evangheliști; pe alții păstori și învățători, pentru desăvîrșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Christos”.

Notați că aceste categorii de slujitori trebuie să lucreze „pentru desăvîrșirea sfinților”.  În planul lui Dumnezeu, la maturizarea credincioșilor lucrează Duhul Sfînt prin intermediul acestor instrumente umane.  Apostolii, profeții, evangheliștii și păstorii-învățători sînt agenții lucrării divine.  Ei sînt chemați să producă schimbări în viața credincioșilor funcționînd ca un fel de conducte spirituale prin care se manifestă puterea de creștere.  Slujba lor are ca scop realizarea sfințirii practice în viața celor din biserică.

Din cele spuse mai sus, se desprinde clar un principiu: „Apostolii, proorocii, evangheliștii și păstorii-învățători aparțin în primul rînd Capului Bisericii și numai în al doilea rînd bisericii.  Responsabilitatea lor este primordială fața de Cel ce i-a chemat la slujire și numai în subsidiar față de cei pe care sînt chemați să-i slujească.  Apostolul Pavel se numește pe sine „apostol, nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Christos” (Galateni 1:1) iar în 2 Corinteni 2:15 și 3:3 citim: „În adevăr, noi sîntem înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Christos printre cei ce sînt pe calea mîntuirii”…„Voi sînteți arătați ca fiind epistole lui Christos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui,…”

Să aruncăm în continuare o privire asupra slujitorilor bisericii pomeniți în Efeseni 4:11 și să încercăm să desprindem rolul specific pe care l-au avut ei în formarea, creșterea și răspîndirea bisericii creștine:

„În bisericile primare, apostolii și proorocii au jucat un rol de o factură unică, despre care putem spune că astăzi este suplinit de scrierile canonice ale Noului Testament”.

„Cea de a doua pereche de daruri, evangheliștii și păstorii- învățători, sînt (însă) necesari în fiecare generație.  Biserica nu se poate lipsi niciodată de oamenii care predică Evanghelia și care îi aduc pe bărbăți și femei la cunoștința adevărului și cu atît mai mult de aceia care îi pot prelua pe acești noi convertiți ca să-i îndrume și să-i povățuiască.  Cei doi termeni; „păstori și învățători” numesc una și aceiași grupă de oameni.  Ei sînt cei care „păstoresc turma Domnului” și se îngrijesc de bunăstarea ei, dîndu-se pildă celorlalți creștini prin învățătura și purtarea ,arătîndu-le astfel cărarea vieții și credinței creștine.  Sînt aceiași bărbați care în alte locuri sînt numiți; „presbiteri și episcopi”, avînd printre calitățile lor și pe aceea de a fi „în stare să învețe pe alții”. (F.F.BRUCE, The Epistle To The Ephesians, Fleming H. Revell Co., N.J.1961, pp 85,86.)

„Darul (profetic), împreună cu cel precedent (apostolii), pare a fi încetat odată cu epoca apostolică, fiind subsistuit de revelația deplină a Scripturilor Noului Testament.  Ultimele daruri de pe listă par a fi permanente și se manifestă și azi în biserică.  Evangheliștii sînt predicatori itinerari care nu au în grija lor o turmă anumită cu caracter permanent.  Ei își găsesc echivalent în „evangheliștii” de astăzi.  Păstorii și învățătorii sînt numiți într-o singură unitate gramaticală (în textul grec, prin folosirea unui singur articol – (tous).  Din cauză că propovăduirea adevărului lui Dumnezeu este un element de bază în activitatea pastorală, cele două slujiri formează o combinație naturală.  Este bine de luat aminte că în Noul Testament, ambele funcții sînt îndeplinite de către presbiteri (i.e.episcopi);„…presbiteri…păstoriți turma lui Dumnezeu…” (H.A.KENT  Jr.  Ephesenians: The Glory Of The Church, Moody Press, Chicago, 1971, pp.71,72.)

Pavel menționează niște pași specifici în procesul de maturizare a trupului.  În primul rînd, oamenii care au anumite daruri echipează sfinții (Efes 4:11,12a).  Dumnul Isus Christos a cîștigat la cruce oameni care posedă anumite daruri și i-a dat Bisericii pentru ca astfel, copiii Săi să poată fi bine echipați pentru slujire și maturi în credința lor.

În zilele noastre, acești oameni împlinesc slujiri speciale.  Vorbim acum nu despre darurile spirituale date tuturor credincioșilor, ci de cele date oamenilor aleși de Dumnezeu și puși conducători peste întregul trup al bisericii.  Slujbele sînt scrise în mod „cronologic” în raport cu planul lui Dumnezeu pentru dezvoltarea bisericii.

„Apostolii”.  Apostolii au fost un grup mic de oameni, aleși la început de însuși Domnul Isus.  Ei au avut o relație unică cu Domnul întrupat;  L-au însoțit pretutindeni, au fost martori la tot ce a spus și a făcut și au devenit „trimișii Săi” pentru a predica, pentru a vindeca și pentru a scoate afară demoni.  După trădarea și moartea lui Iuda, în locul lui a fost ales Matia.  Acestor doisprezece le-a dat Domnul Isus marea misiune.  Ei au trebuit să devină sursa autoritară a adevărului despre Christos, așa cum explica Ioan:

„Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mîinile noastre… aceea vă vestim și vouă”. (1 Ioan 1:1,3)

În afara celor doisprezece, a mai fost încă un om care a făcut parte dintre apostolii Noului Testament.  Pavel a avut tot dreptul de a se numi pe sine apostol deoarece Domnul Isus Christos i s-a arătat în mod direct și a stat de vorbă cu el. (Efeseni 1:1;  Coloseni 1:1;  Galateni 1:1)  Chemarea lui unică și însărcinarea primită au stat la baza autorității pe care a avut-o în biserici. (vezi Faptele Apostolilor 9)

Alți oameni intră într-un grup secundar de apostoli:  Barnaba, Sila, Timotei și unii mai puțin cunoscuți cum ar fi Andronic și Iunia. (Romani 16:7)  Aceștia au fost apostoli ai bisericii, dar n-au fost împuterniciți în mod direct de către Domnul Isus după învierea Sa.”

Apostolii au avut un scop special în planul lui Dumnezeu.  Biserica a fost zidită pe temelia apostolilor și proorocilor (Efeseni 2:20 și 3:5). Învățătura propovăduită de apostoli a devenit temelia credinței creștine. Biserica primară funcționa pe baza învățăturii apostolilor (Faptele Apostolilor 2:24).  Acești oameni plini de daruri au proclamat adevărul lui Dumnezeu cu o autoritate deplină, bazați pe Scripturile 

Vechiului Testament și pe propria lor experiență în învățătura, moartea și învierea Domnului Isus Christos. Dumnezeu a confirmat autoritatea apostolică prin faptul că le-a dat puterea de a face minuni.  El a „întărit mărturia lor cu semne, puteri și felurite minuni”. (Evrei 2:4)

În istoria bisericii primare, așa cum ne este ea redată în Faptele Apostolilor, grupul apostolilor s-a întîlnit pentru ultima oară la Consiliul de la Ierusalim.  Cu excepția lui Pavel și a colaboratorilor lui, ei dispar după aceea din cronicile scrise.  Pe măsură ce Evanghelia s-a răspîndit și s-au înființat biserici, rolul de conducere a revenit unor oameni credincioși care au stăruit în învățătura apostolică.  Am putea spune într-un anumit sens că apostolii au pus temelia și au dat naștere Bisericii.  Treptat, treptat însă, apostolii au fost înlocuiți de presbiterii bisericilor respective.  Adunările micuțe au început să devină de sine stătătoare.  În măsura în care clădirea creștea, temelia era din ce în ce mai puțin vizibilă.  Concluzia firească ce se desprinde este că apostolii au fost un grup de oameni duhovnicești cu un rol foarte important în evoluția Bisericii, dar cu existență temporară.  Ei nu au o structură permanentă în Biserică.  Nici un om în zilele noastre nu se poate pretinde a fi un apostol Nou Testamental.

„Profeți” –  În epistola către Efeseni, apostolul Pavel nu se referă la profeții Vechiului Testament, ci la profeții Noului Testament.  aceștia au fost un alt grup cu existență temporară.  Și ei erau oameni înzestrați cu daruri speciale și dați Bisericii primare.  Împreună cu apostolii (Efeseni 2:20;  3:5), acești oameni erau folosiți ca vorbitori din partea lui Dumnezeu.  Pe atunci Noul Testament nu exista încă.  Profeții vorbeau direct de la Dumnezeu, la fel ca și profeții Vechiului Testament. (vezi anexa nr. 7)

„Desigur, acest lucru ar fi putut deveni o problemă dacă un profet ar fi început să-și proclame propriile-i idei cu autoritatea unui trimes divin.  Datorită acestui lucru Pavel a hotărît că :  „Duhurile proorocilor sînt supuse proorocilor”. (1 Corinteni 14:23)  Acești oameni aveau datoria de a se verifica unul pe altul de-a lungul perioadei lor de slujire. (1 Corinteni 14:29)

„Slujba profetică a încetat odată cu scrierea Noului Testament.  În zilele noastre Dumnezeu nu mai vorbește Bisericii printr-o revelație directă față de anumiți credincioși.  „Revelația Sa directă” se află în cuvintele Scripturii.  Fiind inspirată de Duhul Sfînt, Biblia a devenit pentru cei credincioși un mesaj cu autoritate supremă.  Lucrarea de așezare a temeliei, făcută de apostoli și de prooroci este de domeniul trecutului și nu mai este necesară.  Revelația lui Dumnezeu în Biblie este completă și ea conține o avertizare foarte serioasă și deslușită împotriva oricui ar vrea să adauge sau să scoată ceva din conținutul ei. (Apocalipsa 22:18,19) Astăzi, credincioșii nu mai au nevoie să caute o revelație profetică directă;  ei au nevoie să cunoască Biblia. ”

„Evangheliști” –  Noul Testament descrie evanghelistul ca pe un m care merge din loc în loc, pe acolo pe unde evanghelia nu a fost vestită.  El Îl predică pe Domnul Isus Christos, conduce oamenii la credință și formează un mic grup de credincioși pe care îi învață doctrinele de bază, numește dintre ei presbiteri și-apoi pleacă mai departe.  Evanghelistul este de fapt un plantator de biserici.  El nu este un om care vine în oraș pentru o săptămînă de întruniri, după care pleacă.  Lucrarea sa nu este terminată pînă ce nu a fost fondată o nouă biserică.  Timotei și Filip pot fi dați ca exemple de acest fel.

„Păstori-învățători” –  Funcția pomenită aici este una singură, nu două.  Imaginea este aceea a unui păstor care să-i învețe pe ceilalți.  El stă într-un singur loc, explicînd evanghelia și învățătura sănătoasă, făcînd în același timp și lucrarea de păstorire a turmei.  În felul acesta, el continuă slujirea cînd evanghelistul pleacă.

„Obiectivul principal al păstorului-învățător, este apărarea turmei.  A păstori înseamnă a feri turma atît de locurile periculoase, cît și de dușmani.  Păstorul-învățător face acest lucru luînd măsuri de precauție, învățîndu-i pe ceilalți adevărul și sprijinindu-i pe cei în viața cărora căderea în păcat este iminentă.  El nu numai că îi protejează pe credincioși, ci îi și întărește și încurajează.  Desigur că Domnul Isus Christos este Păstorul cel Mare.  El își iubește turma și El își clădește Biserica, dar o face dînd trupului oameni cu daruri duhovnicești corespunzătoare:  Evangheliști și păstori-învățători.”

„Trupul trebuie să știe să recunoască planul lui Dumnezeu.  Într-unele biserici, sînt înlăturați în mod greșit de la conducere oamenii plini de daruri, în numele spontaneității spirituale și a libertății Duhului Sfînt. Este o mare greșală să ajungi să gîndești cam așa:  „Ne vom strînge laolaltă și apoi vom vedea ce ne va călăuzi Duhul să facem.”

„În planul lui Dumnezeu pentru Biserică, Duhul Sfînt nu are nici un fel de atribuții în păstrarea ordinii în Biserică sau în planificarea serviciilor divine.  De fapt, în timpul bisericii primare, la Corint a apărut o problemă datorată tocmai unei conduceri greșite din partea oamenilor chemați special la aceasta.  Biserica de acolo s-ar putea să fi avut presbiteri, dar niciunul dintre ei nu este menționat ca atare.  Credincioșii din Corint încercau să facă totul de capul lor și ajunseseră la haos și confuzie, așa că Pavel a trebuit să-i mustre (1 Corinteni 14:23,24) și să le reamintească faptul că Dumnezeu „nu este un Dumnezeu al neorînduielii”.  Ordinea în biserică este responsabilitatea oamenilor cu daruri pe care Dumnezeu i-a așezat acolo.  Ori de cîte ori se întîmplă ca ordinea să fie lăsată „în voia soartei”, fără o supraveghere strictă din partea celor puși deoparte și călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, există mari șanse ca în activitate să se strecoare oameni nechemați și necălăuziți de Duhul Sfînt.  Ceea ce va urma, va fi poate valoros din punct de vedere sociologic sau psihologic, dar nu va fi biblic.  Rezultatele ajung nesigure, confuze și poate chiar demonice.

„Astfel, în trup, apostolii și profeții au fost înlocuiți în zilele noastre de plantatorii de biserici și de păstorii-învățători.  Slujirea care se face astăzi are însă același scop pe care l-a avut slujirea apostolilor și profeților și anume:  ducerea celor credincioși la desăvîrșire.  Lucrarea mea nu trebuie să fie considerată încheiată atîta timp cît credincioșii din turma încredințată mie nu au ajuns încă la maturitate duhovnicească.  Atîta vreme cît va exista cel puțin un credincios nematurizat,  voi avea încă serios de lucru.  Eu nu am datoria de a umple clădirea, ci de a-i desăvîrși pe sfinți.” (John Mac Arthur Jr., Body Dynamics, Victor Books, Wheaton, Il. 1982, pp114-118 (Publicată la început sub titlul:  „The CHURCH, THE BODY OF CHRIST”)

Notă istorică:

Se pare că în biserica primului secol, oamenii nu erau chemați din altă parte să vină și să păstorească o biserică locală.  Slujirea de pastor-învățător-episcop era preluată de unul sau de mai mulți credincioși care dovedeau abilitate și maturitate duhovnicească din 

felul în care înțelegeau scripturile și le aplicau în practică, manifestîndu-și astfel printre ceilalți credincioși darurile de pastor și/sau predicator. „Presbiterii care cîrmuiesc bine, să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura, pe care o dau altora.” (1 Timotei 5:17)

2. O critică constructivă și necesară

Din descrierile de mai sus reiese că biserica locală este slujită astăzi de evangheliști și de păstori-învățători.  Aceștia au preluat lucrarea începută de „apostoli și prooroci” („fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor” – Efeseni 2:20;  „stăruiau în învățătura apostolilor” – Fapte 2:42).  Pe lîngă slujirea spirituală a evangheliștilor și a păstorilor- învățători, în Faptele Apostolilor capitolul 6 întîlnim o altă grupă de slujitori în domeniul material numiți:  „diaconi”.  Ce sînt aceștia și cum se raportează lucrarea lor la autoritatea conducătorilor spirituali ai Bisericii puteți citi pe larg în anexa nr. 8 la acest studiu.

Aruncînd o privire asupra Bisericii de astăzi, putem observa că rolul și prioritățile biblice ale păstorului-învățător au fost abandonate. În loc să se concentreze asupra „hrănirii turmei” prin Cuvîntul lui Dumnezeu, el a devenit în principal un „administrator-mobilizator- îndrumător” în toate problemele bisericii, păstrîndu-și astfel foarte puțin timp pentru un studiu aprofundat din care să-și poată hrăni apoi biserica.  A împovăra un păstor-învățător cu alte lucrări, înseamnă a- i fura din timpul său destinat studierii Cuvîntului și rugăciunii.  Acest lucru va cauza o expunere superficială a învățăturii, care la rîndul ei va produce slăbirea „trupului” micșorîndu-i puterea de rezistență în fața atacurilor diavolului și influența asupra lumii căzute în păcat.

Se poate afirma că mulți păstori mor fără a-și îndeplini slujba primită de la Dumnezeu din cauză că prioritățile lor au fost greșit așezate.  Încercînd să le facă pe toate, acești oameni ajung să se istovească peste măsură de mult, iar randamentul lor este jalnic.

În textul din Efeseni 4:11-17 ni se spune că în strategia lucrării lui Christos în Biserică, păstorii-învățătorii trebuie să se concentreze asupra „desăvîrșirii sfinților, în vederea lucrării de slujire”.  O traducere mai contemporană ar suna cam așa „pentru echiparea sfinților chemați să facă lucrarea de slujire”.  Biserica lui Christos nu trăiește doar prin lucrarea slujitorilor bisericii.  Versetul 16 ne spune că: „trupul, bine închegat și strîns legat,… își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în parte, și se zidește în dragoste… prin CEEA CE DĂ FIECARE ÎNCHEIETURĂ”.

Menirea pastorului nu este aceea de a înlocui „mădularele”în slujire, ci aceea de a aduce fiecare „parte” și fiecare „încheietură” într-o stare duhovnicească în care să dea un randament maxim în trup. Păstorul-învățător este un fel de antrenor spiritual al bisericii.  Tot așa cum antrenorul unei echipe nu coboară el însuși în teren să joace, nici păstorul nu trebuie să-și confunde misiunea încercînd să le facă el însuși pe toate.  Din păcate, multe bisericii se pot asemăna cu o caricatură a lucrării în care „echipa” stă pe banca antrenorului strigînd sfaturi confuze și necompetente către antrenorul buimăcit și depășit de cerințele mult prea mari ale „jocului” (vezi Anexa nr.9).

3. Principiul pluralității

Nu numai că în multe biserici se cere și se așteaptă mult prea mult de la păstorul – învățător, dar în majoritatea cazurilor, bisericile creștine au înlăturat din practică un al doilea principiu al strategiei lucrării lui Christos în trup, și anume :  „principiul pluralității liderilor spirituali”.

În mod foarte clar, toate informațiile puse la dispoziție de textul Noului Testament ne arată că Christos a rînduit ca pastoratul să fie un efort colectiv produs de o pluralitate de lideri.  Este semnificant că peste tot în Noul Testament, termenul presbiter, atunci cînd apare este folosit la plural.  Excepție fac cazurile din 2 Ioan și 3 Ioan, în care apostolul Ioan vorbește despre el însuși și 1 Petru 5:1 în care termenul este folosit identic.

Situația normală din bisericile timpurii a fost aceea a unei pluralități de lideri.  Nu există în tot Noul Testament nici o singură referire la o biserică condusă după sistemul „un singur păstor”.  Aceasta nu înseamnă neapărat că nu au existat și astfel de cazuri, dar este clar că astfel de situații nu au fost menționate.  Este folositor să ne uităm la felul în care se adresează apostolul Pavel bisericii din Filipi: „către toți sfinții în Christos care sînt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii”. (Filipeni 1:1)  Din această introducere reiese clar că apostolul recunoaște o ordine existentă deja în biserică și că în această ordine „episcopii” constituiau o pluralitate.

(Scurtă notă explicativă:  Numirea de „episcopi” nu trebuie să ne dezorienteze.  În biserica Noului Testament, păstorii și presbiterii sînt aceleași persoane privite din perspective diferite. Termenul „presbiter” , face apel la maturitatea omului în cauză, termenul „episcop” descrie slujba sa, iar termenul „păstor” ilustrează natura slujirii și sentimentelor lui. Există multe dovezi în text că acești trei termeni denumesc aceeași persoană.  Calificativele cerute unui episcop în 1 Timotei 3:1-7 sînt identice cu caracteristicile cerute unui presbiter în Tit 1:6-9.  Apostolul Pavel folosește ambele terminologii pentru a se referi la una și aceeași persoană în Tit 1:5-7. Textul din 1 Petru 5:1,2 cuprinde toți trei termenii într-un îndemn adresat presbiterilor îndemnîndu-i să fie buni episcopi în slujba lor de păstorire a celor credincioși.

„Sfătuiesc pe presbiterii (PRESBUTEROS) dintre voi, eu, care sînt un presbiter, ca și ei, un martor al patimilor lui Christos, și părtaș al slavei care va fi descoperită:  Păstoriți (POIMAINO) turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră (EPISKOPEO) nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu”.

În Faptele Apostolilor capitolul 20, cei trei termeni sînt folosiți iarăși în același context unul în locul celuilalt.  În versetul 17 Pavel a chemat pe presbiterii Bisericii (PRESBUTEROS) ca să-și ia rămas bun.  În versetul 28 el spune: „Luați seama la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Dumnezeu episcopi (EPISKOPOS) ca să păstoriți (POIMAINO) Biserica Domnului”.

Cuvîntul EPISKOPOS înseamnă priveghetor, supraveghetor și este folosit în Noul Testament de cinci ori. În 1 Petru 2:25, Domnul Isus este numit:  „Episcopul sufletelor voastre”.  În celelalte patru cazuri cînd este folosit, acest termen se referă la lideri locali din Biserică.

În societatea greacă, EPISKOPOS era un om numit de împărat să guverneze o cetate cucerită sau un oraș nou format.  Episcopul era responsabil înaintea împăratului, dispunînd de toată autoritatea locală pe care i-o delegase acesta.

Numirea de „episcop” sugera două idei clare minții grecești din secolul întîi:  aceea de responsabilitate în fața unei puteri superioare și aceea de reprezentant al unei noi ordini de lucruri.

Cuvîntul „POIMEN”, tradus prin numirea de păstor sau cioban, este foarte des folosită în Noul Testament.  De două ori ea este aplicată Domnului Isus Christos (Evrei 13:20,21;  1 Petru 2:25)  Termenul este folosit pentru a descrie natura lucrării liderilor spirituali 

din Biserică.  El cuprinde activitatea de hrănire, de protejare și de conducere – călăuzire a turmei. Pentru a se califica la slujirea în biserică, un credincios trebuie să aibă inima și mintea unui bun cioban al oilor.

Cuvîntul „PRESBUTEROS” este echivalent cu numirea de „bătrîn” (aici în sens de om cu experiență, de maturitate spirituală).  În societatea greacă, el era folosit pentru a desemna pe unul care era „trecut prin viață”, sau „cu barba mare”, sau „cu părul nins”.)

Pluralitatea conducătorilor spirituali era o regulă pentru toate bisericile primare.  În Faptele Apostolilor 14:23 găsim scris: „Au rînduit presbiteri în fiecare biserică, și după ce s-au rugat și au postit, i-au încredințat în mîna Domnului, în care crezuseră”.  Tit 1:5 spune:  „Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rînduială ce mai rămîne de rînduit, și să așezi presbiteri în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit”.

Un verset trecut prea adesea cu vederea se află în 1 Timotei 5:17:

„Presbiterii care cîrmuiesc bine, să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei ce se îndeletnicesc cu propovăduirea și cu învățătura pe care o dau altora”.

Segmentînd acest verset de dragul unei analize mai atente, observăm că:

1. Se vorbește despre o pluralitate de lideri. („presbiterii”)

2. Se definește activitatea lor. („care cîrmuiesc”)

3. Se recomandă o atitudine specială față de ei. („să fie învredniciți de o îndoită cinste”)

4. Se face o deosebire între specificul slujbelor lor. („mai ales cei ce se ocupă cu …”)

5. Se scot în relief cele mai înalte priorități. („propovăduirea și învățătura”)

Trupul lui Christos s-a bucurat la început de activitatea unei pluralități de lideri spirituali care și-au împărțit între ei slujirile necesare în Biserică.  Din rîndul celor credincioși erau puși la o parte „presbiteri” care să cîrmuiască Biserica printr-o activitate de echipă, fiecare activînd în slujirea la care se califică în virtutea darului spiritual încredințat lui. „Deoarece avem felurite daruri, după harul care ne-a fost dat:  Cine are darul proorociei să-l întrebuințeze după măsura credinței lui.  Cine este chemat la o slujbă, să se țină de slujba lui.  Cine învață pe alții, să se țină de învățătură.  Cine îmbărbătează pe alții, să se țină de îmbărbătare.  Cine dă, să dea cu inimă largă.Cine cîrmuiește, să cîrmuiască cu rîvnă.  Cine face milostenie, s-o facă cu bucurie”. (Romani 12:6-8)

Fiecare sector de activitate al bisericii se cere coordonat de unul sau mai mulți „episcopi – supraveghetori”, iar suma totală a „supraveghetorilor” dă numărul de „presbiteri” chemați să răspundă de bunul mers al Bisericii.  Acest grup de presbiteri nu constituie un grup dictatorial în Biserică.  Ei conduc prin învățătură curată și prin pilda și exemplul personal pe care-l dau altora.

„Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au vestit Cuvîntul lui Dumnezeu;  uitați-vă cu băgare de seamă la sfîrșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!”

„Ascultați de mai marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele:  pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinînd, căci așa ceva nu v-ar fi de nici un folos”. (Evrei 13:7,17)

„Poruncește și învață aceste lucruri.  Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o pildă pentru credincioși:  în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință și curăție.”

„Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora”. (1 Timotei 4:11,12,16)

În funcție de posibilitățile financiare și de dorința Bisericii, unii dintre presbiteri se pot suporta singuri, avînd totuși suficient timp și pentru a conduce și învăța pe alții (presbiteri,priveghetori,păstori, laici), în timp ce alții vor fi scutiți de povara unei slujbe din afara Bisericii, ca să se poată consacra în cea mai mare parte a timpului lor „cu propovăduirea și învățătura pe care o dau altora”. (presbiteri, priveghetori, păstori consacrați).

4. Principiul unanimității

Presbiterii trebuie să aibe unanimitate în deciziile lor.  Dacă fiecare este călăuzit de Duhul Sfînt, acest lucru se va face cu ușurință.  În Noul Testament nu se pomenește nimic de regula votului majoritar.  Deciziile din Trupul lui Christos nu trebuiesc luate „de mai mulți oameni” împotriva a „mai puțini oameni”, ci de însuși Capul Bisericii care își face cunoscută voia prin călăuzirea unanimă a Duhului.  Există multe texte care spun acest lucru.  (vezi:  Filipeni 2:2,3;  Romani 12:16;  1 Corinteni 1:10;  Filipeni 1:27;  Romani 15:5,6)

În situația în care nu există unanimitate, presbiterii trebuie să amîne deciziile, să se retragă pentru post și rugăciune, pentru o mai bună înțelegere și pentru o deplină cercetare de sine.  Unitatea și armonia unei biserici începe de la presbiterii ei, iar Biserica este liniștită atîta timp cît știe că hotărîrile au fost luate în unanimitate și în supunere față de „gîndul lui Christos”.

5. Purtătorul de cuvînt

„Pluralitatea” și „unanimitatea liderilor” nu elimină în nici un fel rolul singular al unui lider prin excelență.  În cadrul sistemului biblic de cîrmuire prin presbiteri, va exista o mare diversitate de personalități care-și vor arăta fiecare manifestarea darurilor spirituale într-o formă unică.  Unii vor fi înzestrați în mod special pentru sectorul de administrație, alții vor fi mai tari în abilitatea de a-i învăța și povățui pe alții.  Unii vor fi activi în sectoarele foarte vizibile, alții vor activa în „munca de subteran”.  Toți vor fi însă activi în viața bisericii, iar fiecare va avea responsabilitatea și autoritatea în sectorul său specific.  Conducerea în echipă nu înseamnă un fel de anarhie în care „fiecare este activ în toate și răspunde de toate”, ci o armonizare a activităților în care „fiecare om potrivit este așezat la locul potrivit”, dîndu-i-se posibilitatea să-și exercite priceperea într-un cadru în care își va expune soluțiile urmînd ca hotărîrile majore să fie trecute prin regula unanimității.

Un bun exemplu în această direcție îl constituie situația celor doisprezece apostoli.  Ei ne pot arăta cum diversitatea poate lucra într-un sistem unitar.  Cei doisprezece s-au bucurat de o egalitate deplină în ceea ce privește poziția și privilegiile.  Cu excepția lui Iuda, ceilalți vor domni fiecare pe tronuri și vor fi respectați și înălțați la fel (Matei 19:28). Totuși, chiar și în grupul celor doisprezece au existat diferențieri categorice.

Biblia ne pune la dispoziție patru liste ale celor doisprezece în Matei 10:2-4, Marcu 3:16-19, Luca 6:14-16 și Faptele Apostolilor 1:13.  În fiecare listă succesiunea celor doisprezece este împărțită în trei grupe, cuprinzînd fiecare cîte patru nume și de fiecare dată cele trei grupe conțin aceleași persoane (chiar dacă nu în aceeași ordine).  În general trecerea în revistă se face în ordinea intimității avute cu Domnul Isus, de fiecare dată terminîndu-se cu Iuda Iscarioteanul.

Primii patru enumerați sînt întotdeauna:  Petru, Iacov, Ioan și Andrei.  Pe aceștia îi și cunoaștem de altfel mai bine.  ei au fost cei mai apropiați de Christos, iar Evangheliile ni-i prezintă mai adesea.  A doua grupă i-a cuprins pe Filip, Matei, Natanael și Toma, în timp ce ultima era compusă din Iacov, cei doi Iuda și Tadeu.

Este semnificativ să observăm că:  Deși ordinea în grupe nu este întotdeauna aceeași, primul numit este mereu același.  În grupa întîia era Petru.  În cea de-a doua, Filip, iar în ultima, apare de fiecare dată primul, Iacov.

Este destul de clar că fiecare grupă a avut un lider recunoscut de ceilalți.  Poziția aceasta nu le-a revenit printr-o nominalizare exterioară, ci prin influența puternică pe care acești ucenici au exercitat-o asupra celorlalți din grupă.  Petru, cel dintîi din prima grupă, a devenit de altfel purtătorul de cuvînt al tuturor celor doisprezece.  Ori decîte ori ucenicii au vrut să-L întrebe ceva pe Învățătorul, Petru a fost reprezentantul lor.

Apostolii au fost în aceeași slujire, au avut aceleași privilegii, s- au bucurat de aceeași cinste și responsabilitate, au predicat cu toții mesajul împărăției, au avur fiecare puterea de a face minuni, au stat toți aproape de Domnul Isus, dar, fără să fie deosebiți în merite personale, unii dintre ei s-au distins ca lideri între lideri, devenind surse de influență asupra celorlalți.

Același fenomen îl putem observa și în Faptele Apostolilor.  Iacov, de exemplu apare ca un lider proeminent în întreaga biserică existentă (Faptele Apostolilor 12:17;  15:13).  Cu toate că nu se află în nici un fel așezat în vreo demnitate mai înaltă decît a celorlalți, se pare că toți îl respectau profund și așteptau ca el să-și spună punctul de vedere.

Poziția de lider nu implică neapărat o superioritate spirituală.  În Biserică toți trebuie să asculte, nu de călăuzirea unui om, ci de călăuzirea Duhului.  S-ar putea prea bine ca Petru să nu fi fost superior din punct duhovnicesc lui Ioan, sau lui Natanael, de pildă.  Totuși, și Ioan și Natanael și ceilalți, au acceptat ca Petru să-i reprezinte.

În primele doisprezece capitole din Faptele Apostolilor, Petru și Ioan sînt cele două caractere predominante.  Totuși nu găsim scrisă nici măcar o predică de a lui Ioan.  Încă o dată se pare că Petru vorbea pentru amîndoi. Asta nu pentru că Ioan nu ar fi știut ce să spună sau pentru că n-ar fi avut nimic de spus (a scris trei epistole monumentale), ci pentru că se pare că în planul lui Dumnezeu, Petru fusese înzestrat cu un dar specific care-l califică să fie mereu „vorbitorul” grupului.  Ioan a avut rolul de însoțitor și de adeveritor – nu mai puțin important, dar mai puțin public.

Începînd cu capitolul 13, în Faptele Apostolilor se schimbă personajele principale și în prim plan apare Barnaba și Pavel.  În acest cuplu, Pavel este caracterul dominant, deși Barnaba fusese învățător în Biserică înaintea convertirii lui.  Grecii care i-au ascultat l-au și numit pe Pavel – „Mercur”, pentru că el vorbea cel mai mult și cel mai elocvent.  Cu siguranță că și Barnaba a predicat și a ținut discursuri, totuși vorbele lui nu au fost păstrate în paginile Scripturii.  Și rolul lui a fost un rol de sprijin pentru cel destinat să activeze în primul plan al lucrării.

Orice lucrare pe care noi o găsim în Noul Testament a fost o lucrare de „echipă”.  Pavel îi pomenește mereu pe cei care au lucrat împreună cu el. Fără îndoială unii dintre aceștia au fost învățători în Biserică.  Alții au îndeplinit alte slujbe necesare.  Toată pluralitatea aceasta nu tăgăduiește în nici un fel importanța existenței unui lider care să se afirme cu preponderență.  Secretul reușitei acestuia însă, rămîne încadrarea în angrenajul lucrării.  În această poziție el se va supune hotărîrilor celorlalți, se va verifica pe sine prin starea de vorbă cu ceilalți și va crește, contribuind în același timp la creșterea celorlalți.

Un exemplu de cum nu trebuie să fie un lider spiritual al bisericii este Diotref – „căruia îi place să aibă ÎNTÎIETATEA ÎNTRE EI și NU VREA SĂ ȘTIE DE NOI” (3 Ioan 9).  Apostolul Ioan a fost hotărît să-l confrunte și să restabilească ordinea „din toate bisericile Domnului” („De aceea, cînd voi veni, îi voi aduce aminte de faptele pe care le face.”  – 3 Ioan 10).

În aceeași epistolă este descrisă și apariția unui lider veritabil:  Dimitrie.  De fapt, se pare că 3 Ioan a fost scrisă pentru a-l îndemna pe ne-experimentatul, dar rîvnitorul Gaiu să se ferească de influența nefastă a lui Diotref și să se lase absorbit în sfera de influență a evlaviosului Dimitrie:

„Toți, chiar și Adevărul, mărturisesc bine despre Dimitrie;  și noi mărturisim despre el și știi că mărturisirea noastră este adevărată”.  „Prea iubitule, nu urma răul, ci binele.  Cine face binele, este din Dumnezeu;  cine face răul, n-a văzut pe Dumnezeu” (3 Ioan 11,12).

Rezumînd cele spuse în acest subcapitol, trebuie să atragem atenția celor care lucrează astăzi în biserici asupra devierilor de „metodă”, care au apărut și să-i îndemnăm pe toți să revină la principiile biblice ale pluralității de presbiteri, ale unanimității în decizii, ale colaborării și subordonării reciproce și ale recunoașterii liderilor înzestrați pentru reprezentare și coordonare.

6. Importanța formării cîrmuitorilor spirituali ai Bisericii

Trecem acum la partea practică a procesului de formare a presbiterilor Bisericii.  În 1 Timotei 3:1, apostolul Pavel face o afirmație care a fost mult timp și în multe locuri un prilej de tulburare:

„Adevărat este cuvîntul acesta:  Dacă dorește cineva să fie episcop, dorește un lucru bun.”

Dorința aceasta a fost considerată adesea drept o ambiție firească, iar în bisericile în care funcționa deja cîte un păstor, o asemenea dorință a fost considerată drept o încercare de „răsturnare” a păstorului sau de divizare a bisericii.  În majoritatea cazurilor, cei care au dorit să intre în slujire ca „episcopi”, n-au avut zile ușoare.

Nădăjduim că acuma, după ce am clarificat semnificația termenului de „episcop” și după ce am stabilit că în biserica primară, principiul pluralității era „regula de aur” a lucrării, ne va fi tuturor mult mai ușor să vedem de ce ne spune apostolul Pavel că trebuie să-i privim cu ochi buni pe cei ce doresc „promovarea în lucrare”.

Pentru cei ce vor să înțeleagă mai bine Scripturile, atragem atenția asupra faptului cădeclarația lui Pavel din 1 Timotei 3:1, este introdusă cu afirmația: „Adevărat este cuvîntul acesta… “.  Aceeași introducere solemnă o mai întîlnim și în capitolul 1:15.  Și acolo, ea precede un citat pus între ghilimele.  Nu greșim dacă presupunem că și primul citat și cel de-al doilea au fost preluate dintr-o altă scriere pe care o bănium a fi fost o mărturisire de credință și de principii de organizare publicată în vremea aceea și cunoscută de majoritatea bisericilor. (vezi și 1 Timotei 4:9;  2 Timotei 4:11;  Tit 3:8) Iată de ce credem noi că  „Dacă cineva rîvnește să fie episcop, dorește un lucru bun”:

a. Biserica trebuie să aibe „episcopi”.  Pluralitatea conducătorilor spirituali este o binecuvîntare și o condiție a binecuvîntării.  Dumnezeu a investit diferite daruri în diferite persoane și Biserica are nevoie de slujirea acestor credincioși, „dăruiți de Christos trupului Său”.  Nimeni nu trebuie să aibe pretenția de a fi suficient singur.  Pavel însuși, cu care nu ne putem asemăna prea mulți în capacitate, a ajuns să suspine și să ofteze spunînd: „Și cine este de ajuns pentru aceste lucruri?” (2 Corinteni 2:16)

Dar va zice cineva:  „Bine, dar și noi avem pluralitate în comitetele bisericilor”.  Este adevărat și nu este adevărat.  Într-un fel este vorba despre o pluralitate, căci sînt mai mulți participanți.  Totuși, la o privire mai atentă, comitetul bisericii, așa cum funcționează el în majoritatea cazurilor, este mai mult o influență a societății înconjurătoare, decît o materializare a principiilor biblice.  De-a lungul istoriei, Biserica a preluat forma de organizare prevalentă în societatea în care a viețuit.  În timpul monarhilor, structura 

bisericilor a devenit piramidală, cu ierarhii bine stabilite și cu un „cap” pămîntesc, greu de justificat în contextul existenței „Capului ceresc”.  După ce au apărut democrațiile, moda s-a schimbat și în biserici și au apărut modelele de conducere bazate pe „autoritatea mulțimii” („adunările generale”), sau pe „autoritatea reprezentanților aleși și schimbați periodic”.  Toate aceste forme de conducere a Bisericii nu aparțin ei, în lumina învățăturii Nou Testamentale.  Biserica nu este „lumea” și ea nu ar trebui să facă așa de ușor compromis cu strategiile și structurile „lumii”.

Biblia spune că Biserica trebuie condusă de o pluralitate de lideri duhovnicești, promovați în măsura în care dovedesc maturitate spirituală („presbiteri”) și capacitate specifică de slujire („episcopi”).  Numai darurile spirituale pot autoriza pe cineva să intre în slujirea Bisericii, iar cine are un dar în sfera conducerii, nu trebuie schimbat în fiecare an, pe dăunătorul principiu al „rotării cadrelor”.  Co‑mitetele alese anual, nu fac altceva decît să ațîțe mîndria și orgoliul firii pămîntești și, în realitate, împiedică creșterea nedînd nici o șansă celor recunoscuți de Biserică să crească într-un climat de responsabilitate continuă și consacrare.  Membrii comitetului nu sînt considerați întotdeauna „la același nivel cu păstorul” și de multe ori, „comitetul”, este sortit să se subordoneze păstorului care conduce cu formula:  „Dumneavoastră și-așa nu veți mai fi în comitet anul viitor, așa că lăsați cum spun eu, căci eu rămîn în lucrare”.

Pentru a se reîntoarce la strategia lucrării lui Christos în Biserică, adunările creștine de astăzi ar trebui să-și caute păstori – învățători care să cunoască foarte bine Biblia și care să înceapă un proces de identificare și creștere a liderilor potențiali din sînul frățietății.  O asemenea preocupare nu ar fi un lucru nou, ci ar însemna o reîntoarcere la metodele folosite de apostolul Pavel și recomandate de el tuturor lucrătorilor pe care i-a format și promovat în slujire.  Iată ce-i scrie el lui Timotei:

„Tu dar, copilul meu, întărește-te în harul care este în Christos Isus.  Și ce ai auzit de la mine, în fața multor martori, încredințează la oameni de nădejde, care să fie în stare să învețe și pe alții” (2 Timotei 2:1,2).

În acest pasaj identificăm un „lanț de creștere” sau un „proces de creștere în lanț“.  În total, există patru generații de lideri spirituali, pe care Pavel ni-i prezintă transmițîndu-și învățătura unii altora așa cum alergătorii își predau unul altuia ștafeta.  Iată structura procesului descris de Pavel:

1. Pavel l-a învățat pe …

.        2.  … Timotei care trebuia să încredințeze învățătura…

.                 3. … la alți oameni de încredere, care să fie în stare să învețe și pe…

.                           4. … alții.

În ierarhia preocupărilor lui Pavel, creșterea bisericilor nu l-a împiedicat să-și facă timp să crească și cîțiva lideri ai bisericii. Mulțimea nu l-a împiedicat pe el, să caute cu ardoare „persoana chemată” să-i ducă mai departe slujba.  Credem că acesta este motivul pentru care bisericile din primul veac nu au avut nevoie de Seminarii Teologice și de Organizații Misionare.  Bisericile primului veac au fost și Seminarii și Societăți Misionare, iar păstorii – învățători și evangheliștii au fost veritabili profesori și neobosiți misionari.

Dacă fiecare păstor – învățător de astăzi s-ar întoarce la „strategia lui Christos în Biserică” și ar crește cîte un singur credincios „dornic să fie episcop” în fiecare an, în cîțiva ani nu am mai recunoaște fața lucrării creștine din lume.  Fără mijloace de transport și fără cărți, liderii bisericii din primul veac au răspîndit biserica într-un timp record în tot imperiul roman.  Astăzi, cu toate avantajele moderne pe care le avem la dispoziție, noi sîntem departe de randamentul lor.  Falimentul lucrării de astăzi poate fi explicat într-o singură frază:  „Păstorii – învățători nu mai cresc episcopi, ci au schimbat strategia lucrării lui Christos, încercînd să crească biserici !”

b. Dorința de a fi episcop, este o formidabilă motivație de creștere.  Observați că în textul din 1 Timotei 3, după versetul care conține dorința,  urmează alte cîteva versete cuprinzînd calificativele pe care trebuie să le întrunească un credincios pentru a fi promovat în lucrare.  Versetul doi începe foarte interesant cu expresia:  „Dar trebuie ca episcopul să fie…”

Lipsa de creștere spirituală este o consecință a apatiei care domnește în majoritatea bisericilor.  Făcînd un comentariu la textul din Apocalipsa 3:15,16 unde scrie despre credincioși aflați la diferite nivele de „temperatură” (rece, căldicel, în clocot), cineva remarca pe bună dreptate următoarele:  „Bisericile de astăzi sînt cel mult căldicele și dacă ar intra în adunările noastre un credincios cu adevărat plin de rîvnă pentru Domnul, ceilalți l-ar categorisi imediat drept „fanatic”.  Temperatura noastră spirituală a ajuns să fie atît de scăzută, încît un creștin normal s-ar părea că „are febră”.

În acest context contemporan, este evident că dorința cuiva de a ieși din amorțeală și a deveni episcop  „este un lucru bun”.  Un păstor înțelept nu va stinge această dorință, ci se va strădui să o cultive și să o transforme într-un proces regulat de creștere.  Ca și apostolul Pavel, trebuie să trecem de la exprimarea dorinței la lista de calificative, și pas cu pas, să urmărim creșterea care va aduce recunoașterea bisericii și promovarea în slujire.  Celor ce vor să devină episcopi trebuie să li se deschidă calea unei pregătiri serioase și sistematice.

7. Procesul de identificare și formare a presbiterilor

Păstorii – învățători și bisericile care vor să revină la strategia lui Christos pentru lucrarea în trup trebuie să urmeze etapele procesului de mai jos:

1. Începe un studiu biblic pentru frații din adunare.  Include în acest studiu pe cei care vor să devină presbiteri, pe cei pe care îi vezi tu că ar prezenta un potențial latent pentru conducere, și apoi lasă ușa larg deschisă pentru toți aceia care doresc să învețe.

2. Predă teologie biblică.  Dă-le o temelie doctrinară puternică (în special învățătura biblică despre Biserică) și învață-i metode corecte pentru studierea și tălmăcirea Scripturii.

3. Învață-i să aplice în viață tot ceea ce învață.  Cum spunea Spurgeon, sîngele din vinele lor trebuie să ajungă „îmbibat cu Biblie”.  Străduiește-te să le arăți cum să rezolve probleme practice de viață și cum să aplice principiile Scripturii pentru a da un răspuns problemelor vieții.

4. Împărtășește-le gîndirea ta, dar varsă-ți asupra lor și simțirea.  Transmite-le și lor ceva din pasiunea ta pentru Christos și pentru Biserica Lui.  Împărtășește-ți cu ei și bucuriile și necazurile.  Fă-i să-și simtă inimile bătînd alături de inima ta.  Unitatea în gîndire, atît de necesară unității în lucrare este un rezultat al unității în învățătură și în simțire.  Amîndouă trebuiesc împletite împreună.

5. Fă-i să se simtă o parte semnificativă în orice hotărîre pe care o iei.  Nu numai că „este o înțelepciune în mulțimea sfetnicilor”, dar sfătuindu-te cu ei îi antrenezi de fapt să ia decizii într-un cadru biblic. Vă ridicați sau cădeți împreună.  Nimeni nu rezistă în picioare singur – deveniți pe zi ce trece o echipă și ei vor învăța încet, încet, să împărțiți responsabilitățile.

6. Cheltuiește un timp special cu fiecare în parte.  Aceasta va face ca viețile voastre să se armonizeze mai bine.

7. Atrage-le atenția și mustră-i.  Întîmpină greșelile lor cu o dragoste plină de încurajare.  Fii sincer.

8. Dă-le responsabilități progresive încredințîndu-le anumite sectoare de slujire.  Aceasta le va da ocazia să-și descopere și să-și dezvolte capacitățile de conducere.  Provoacă-i să învețe să ia singuri inițiative, apoi împărtășiți-vă reciproc împresiile și frămîntările slujirii.  Acest timp este cum nu se poate mai potrivit pentru învățarea princiliilor 

biblice de conducere.  Confruntarea cu practica îi face dornici să învețe.

9. Roagă-te pentru ei.  Aceasta te va face să-i păstrezi în inimă – și-i va da lui Dumnezeu ocazia să se slăvească pe Sine în viețile lor.

10. Sacrifică pentru ei.  Aceasta îi va face să cunoască cît de mult îi iubești și cît de mult te preocupă ceea ce este în folosul lor.

11. Mai mult ca orice, dă-te pe tine însuți pildă pentru ei.  Acesta este secretul credibilității.  Dacă reușești să dai un exemplu bun, poți fi iertat dacă greșești în unele privințe, dar dacă nu reușești să fi un bun exemplu, toate reușitele tale în celelalte domenii vor fi zadarnice.

Păstorul – învățător care va urma pas cu pas aceste etape, va ajunge într-o bună zi să-și dea seama că, încet, încet, oamenii aceia îi vor deveni egali în lucrare, „nemaiținîndu-se de poala hainei lui”, ci stîndu-i alături și făcîndu-l atent cînd „a greșit-o” !

După ce tot procesul a fost completat, păstorului – învățător nu-i mai rămîne decît o singură îndatorire:  să caute alți frați din adunare și să ia totul de la capăt.  De data aceasta însă, nu va mai fi singur.  El va putea să spună fiecărui „Timotei”: „Tu dar, copilul meu, întărește-te în harul care este în Christos Isus.  Și ce-ai auzit de la mine, în fața multor martori, încredințează la oameni de nădejde, care să fie în stare să învețe și pe alții”. (2 Timotei 2:1,2). În Bisericile în care se practică acest sistem de creștere și promovare în lucrare nu se mai plînge nimeni că nu sînt deestule Seminarii sau Școli teologice.

Adunarea însăși devine locul de formare al lucrătorilor și baza lor de activitate misionară.

8. Caracterul și caracteristicile spirituale ale presbiterilor

Spre deosebire de ceilalți lideri din lume, presbiterii trebuiesc cercetați și promovați în acord cu normele prevăzute în Cuvîntul lui Dumnezeu.  Ei nu trebuie să fie aleși pe baza abilităților lor naturale, (descurcăreți, cu succes financiar, populari, etc.) ci pe baza calificativelor lor spirituale și a darurilor duhovnicești pe care Biserica le recunoaște.

Chemarea la slujba de presbiter este o chemare înaltă și asupra celor aleși pentru această slujire apasă o responsabilitate mai mare decît asupra celorlalți credincioși din adunare.  Autorul epistolei către Evrei ne spune despre presbiteri că ei: „priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele”. (Evrei 13:17)

Din cauza realității descrise mai sus, Biblia pretinde celor care doresc să „fie episcopi”, o serie de calități și caracteristici pe care le găsim enumerate în 1 Timotei 3:1-7 și Tit 1:5-9.  Ambele liste de calificative încep cu același calificativ general:  „fără prihană”.  Aceasta include într-un sens larg toate calificativele enumerate după el.  A fi „fără prihană” implică ideea de a fi deasupra oricărui reproș.  Un presbiter trebuie să fie un model pentru ceilalți. (Exemplu:  Dacă el a fost divorțat sau dacă a fost implicat într-o afacere murdară, aceste lucruri ar putea să-l pună în imposibilitatea de a lua măsuri disciplinare asupra celor aflați în situații asemănătoare.)

Celelalte calificative enumerate în pasajele amintite sînt mult mai specifice și se împart în patru categorii distincte:

A. Calificative personale.

În întregul lor, ele definesc un caracter cu o înaltă moralitate.

1.  „Bărbatul unei singure neveste” – arată că un presbiter trebuie să fie un soț credincios soției sale, trăind o viață conjugală curată, fără relații sau atitudini adulterine.  Aceasta nu are însă nici o legătură cu vreun divorț anterior convertirii și nici nu interzice celor necăsătoriți promovarea în slujire.

2.  „Cumpătat” – înseamnă să nu aibe nici un fel de excese în viață.

3.  „Înțelept” – înseamnă să fie sensibil și cu o minte ageră, dar mai ales înseamnă să fie gata să pună în practică tot ce învață în Cuvîntul lui Dumnezeu.

4.  „Vrednic de cinste” – înseamnă a avea o purtare bună care să-i atragă respectul celor din jur.

5.  „Nu încăpățînat” – înseamnă să nu fie interesat mai mult să facă ceea ce-i place, decît să slujească acolo unde i se spune.

6.  „Nici mînios” (blînd) – înseamnă să aibe stăpînire de sine.

7.  „Drept” – înseamnă să știe să dea fiecăruia ce i se cuvine.

8.  „Devotat” (sfînt) – înseamnă să-și îndeplinească datoria față de Dumnezeu în consacrare totală.

9.  „Nu iubitor de bani” (nici lacom de cîștig mîrșav) – înseamnă că viața lui nu trebuie subordonată acumulării de bunuri materiale.

 

B. Calificative în viața de familie.

Cuvîntul lui Dumnezeu reglementează viața de familie.

1.  „Să-și țină copiii în supunere cu toată cuviința” (aceasta pare a se referi la copiii mici), „avînd copiii credincioși” (aceasta pare a se referi la cei destul de vîrstnici pentru a fi direct răspunzători în fața lui Dumnezeu)

2.  „Să-și chivernisească bine casa” – altfel, bărbatul acela nu va ști cum să îngrijească de Biserica lui Dumnezeu.

 

C. Calificative în relațiile cu alții.

În relațiile interpersonale un presbiter trebuie:

1.  „Să nu fie nici bețiv” – aceasta interzice cu desăvîrșire beția.

2.  „Nici bătăuș” – aceasta interzice pornirile revanșarde și pune o stavilă firilor iuți la mînie.

3.  „Să fie blînd, nu gîlcevitor față de alții” – se explică de la sine.

4.  „Să fie primitor de oaspeți” – aceasta înseamnă că un presbiter trebuie să-și pună casa la dispoziția lucrării și că dragostea de oameni trebuie să se manifeste și prin sacrificiul comodității căminului.

5.  „Iubitor de bine” – înseamnă că el trebuie să caute binele altora și că el se va bucura din toată inima de reușitele celorlalți.

6.  „Să aibe o bună mărturie din partea celor din afară” – Această calitate este foarte necesară pentru credibilitatea mesajului Evangheliei.  Conducătorii Bisericii nu au voie să fie învinuiți de ipocrizie de cei din lume.

 

D. Calificative în viața de credință

Acestea sînt calificative spirituale și măsoară creșterea și maturizarea.

1.  „Să nu fie întors la Domnul de curînd” – înseamnă să nu fie proaspăt convertit și nu are prea mult de-a face cu vîrsta (Timotei era tînăr, dar aceasta nu i-a fost un handicap – „Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea” 1 Timotei 4:12).  Acest calificativ pretinde maturitatea spirituală ca pe o condiție prealabilă slujirii ca presbiter.

2.  „Să fie în stare să învețe pe alții” – presupune o temeinică cunoaștere a Scripturilor și abilitatea de a se face ascultat și înțeles de ceilalți.

3.  „Să fie în stare să sfătuiască” – aceasta cere o experiență personală bogată și un deosebit simț de sensibilitate în înțelegerea problemelor celorlalți.  Cea mai bună sfătuire este rezultatul înțelegerii corecte a Cuvîntului lui Dumnezeu și a felului în care el este „de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrșit și destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3:16,17)

4.  „Să înfrunte pe potrivnici” – Ca păstor, presbiterul trebuie să apere turma de „lupii răpitori”.  Mulți dintre aceștia vin să atace din interior, „îmbrăcați în piele de oaie”.  „Știu bine că…, se vor vîrî între voi lupi răpitori, care nu vor cruța turma;  și se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vă vor învăța lucruri stricăcioase, ca să atragă pe ucenici de partea lor.  De aceea, vegheați !…” (Faptele Apostolilor 20:29,30)

Nu există creștere spirituală fără creștere în cunoașterea Cuvîntului ! Atît cel ce vrea „să fie episcop”, cît și cel ce ocupă această poziție de multă vreme, trebuie să stăruiască în „citire și în învățătura pe care o dau altora”.  Un presbiter trebuie să aibe o îndoit㠍abilitate în sfera Cuvîntului.  El trebuie să fie în stare să învețe pentru sine și în stare să-i învețe și pe ceilalți.  El trebuie să primească învățătura și să o dea celorlalți.  Îngîmfarea l-ar putea împiedica de la prima, iar comoditatea și teama de concurență, de la a doua.  Iată de ce, un presbiter nu trebuie să uite că el nu este decît un intermediar între oi și „Marele Păstor al oilor” (1 Petru 5:4), niciodată stăpîn peste ceilalți („nu ca și cum ați stăpîni peste cei ce v-au căzut la împărțeală” – 1 Petru 5:3), și niciodată indispensabil sau de neînlocuit („nu de silă, ci de bună voie”, „și în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie” -1 Petru 5:2,5).

Un presbiter trebuie să fie ocupat pînă la pasiune cu creșterea celorlalți.  Nu cu o creștere numerică, ci cu creșterea spirituală.  ‑‑Nu avem nici un drept să-i cerem lui Dumnezeu mai multe oi, atîta timp cît cele ce ne-au fost încredințate nu au crescut suficient.  Atîta vreme cît în cei prezenți nu se vede creșterea, presbiterii Bisericii n-au voie să se gîndească la cei din afară.  De fapt, un presbiter are în responsabilitate Biserica și în măsura în care preocuparea lui va da roade în Biserică, Biserica va avea grijă ea însăși de evanghelizarea lumii.

Ca strategie, presbiterul trebuie să se ocupe de oi, încercînd să nască presbiteri, lăsînd „nașterea altor oi” în seama oilor.  O turmă bine îngrijită și hrănită corespunzător nu va întîrzia să se înmulțească.  Din păcate, mulți presbiteri nu și-au însușit această strategie și lucrarea sufere.  Ei se istovesc în încercarea de a evangheliza „în afara” Bisericii, în timp ce turma încredințată lor arată jalnic și este prea neglijată pentru a-și îndeplini datoria în lume.  Cineva spunea că:  „Se aud prea multe predici de evanghelizare în Biserică și mult prea puține în lume”.  Legea fundamentală a lucrării lui Dumnezeu prin Biserică, este cuprinsă de fapt în acest postulat simplu:

Pe măsură ce sfinții se maturizează, ei vor evangheliza în cadrul propiilor lor sfere de influență și vor atinge cu mesajul mult mai mulți oameni decît ar putea atinge păstorul, ca lucrător de unul singur.

10. Ordinarea păstorilor

Noul Testament arată clar că presbiterii trebuiesc puși deoparte și instalați printr-o procedură specială.  Termenul folosit pentru a desemna această procedură este de obicei „Kathistemi”, care se poate traduce prin „a ordina”, dar această terminologie prezintă pericolul ideii de a forma o clasă de „clerici`, ceea ce nu trebuie să se întîmple în bisericile evabghelice.  Conceptul ordinării implică o recunoaștere din partea conducătorilor adunării și o anunțare publică a punerii cuiva deoparte pentru o slujire specifică.

În 1 Timotei 4:14, Apostolul Pavel îi scrie lui Timotei:  „Nu fii nepăsător de darul care este în tine, care ți-a fost dat prin proorocie, cu punerea mîinilor de către ceata presbiterilor”.

Actul „punerii mîinilor” își are originea în Vechiul Testament fiind o practică folosită atunci în sistemul de aducere al jertfelor.  Cel care aducea preotului animalul de jertfă trebuia să-și așeze mîinile pe capul animalului în semn de identificare cu acesta (Levitic 8:14;  16:21, conform cu Levitic 1:4;  3:2,8,13).  Punerea mîinilor a devenit peste vreme un semn prin care cineva se putea identifica cu altcineva și-i putea transfera o binecuvîntare, o lucrare sau o responsabilitate.

În același sens, în Noul Testament procedeul de punere a mîinilor peste o anumită persoană ilustrează solidaritatea între presbiterii Bisericii și cel peste care sînt așezate mîinile.  Este un altfel de a spune:  „Noi te recunoaștem ca pe unul dintre noi.  Sîntem alături de tine, te susținem și te declarăm vrednic și dăruit pentru slujirea în Biserică”.

Apostolul Pavel îl avertizează pe Timotei:

„Să nu-ți pui mîinile peste nimeni cu grabă și să nu te faci părtaș păcatelor altora;  pe tine însuți păzește-te curat” – 1 Timotei 5:22.

Acest verset subliniază părtășia dintre cel ordinat și cel ce ordinează.  Cu alte cuvinte ceea ce spune Pavel este:  „Ai grijă ce faci !  Dacă îți vei pune mîinile peste unul care păcătuiește și-l vei face prin aceasta părtaș cu tine în lucrare, tu te vei face părtaș păcatelor lui.  Dacă nu vrei să trăiești în păcat, înainte de a-ți așeza mîinile asupra cuiva, cercetează bine și cere sfatul Domnului”.

Principiu:
Poate fi considerat candidat la ordinare, numai acela care a dat dovadă de competență și maturitate spirituală de-a lungul unei perioade suficient de îndelungate de „încercare” („testare”).  O astfel de persoană trebuie așezată în slujire sub supravegherea conducătorilor Bisericii și verificată în ceea ce privește credincioșia în slujire, smerenia și caracterul duhovnicesc al rezultatelor.  Fiecare Biserică trebuie să pregătească pentru viitor, bărbați, pe care să-i promoveze în lucrare. Ascultarea de îndemnul: „Rugați pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui”, trebuie arătată nu numai în orele de rugăciune, ci și în preocupările de promovare a celor din Biserică în slujirea creștină. Biblic, procedeul de punere a mîinilor trebuie făcut de către liderii spirituali ai Bisericii, dar aceasta nu exclude în nici un fel participarea întregii adunări la procesul de punere deoparte.

În Faptele Apostolilor 14:23 scrie:

„Au rînduit presbiteri în fiecare biserică și după ce s-au rugat și au postit, i-au încredințat în mîna Domnului în care crezuseră”.

Cuvîntul grecesc pentru „au rînduit” este „Cheirotoneo”, care tradus literal înseamnă „a alege prin ridicare de mînă”.

Practică: 

Promovarea unui nou presbiter trebuie făcută de către cei care sînt deja în conducerea Bisericii, cu asentimentul și participarea întregii adunări. Chemarea la slujire este ceva subiectiv, lăuntric și nu poate fi subiectul unei examinări obiective. Totuși, … oricine, mînat de orice fel de pornire, poate spune că se simte chemat să facă o anumită lucrare.  Biserica creștină a înlăturat acest pericol prin necesitatea confirmării celor prezenți în adunare.  Chemarea subiectivă devine prilej de promovare numai cînd Dumnezeu certifică această realitate prin asentimentul pe care și-l dă Biserica.

11. Disciplinarea unor presbiteri

Iată ce citim în 1 Timotei 5:19-21:

„Împotriva unui presbiter să nu primești învinuire decît din gura a doi sau trei martori.  Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibe frică.

Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Isus Christos și înaintea îngerilor aleși, să păzești aceste lucruri fără vreun gînd mai dinainte, și să nu faci nimic cu părtinire.”

Primul lucru care-l desprindem din acest text este că:  Un presbiter va fi ținta atacurilor celui rău și-a denigratorilor.  Acesta este motivul pentru care „învinuirea” unui singur martor nu este întotdeauna valabilă.  Cine păcătuiește azi, va păcătui și mîine, așa că dacă învinuirea este fondată va fi confirmată și de alții.

Al doilea lucru prezentat în text este importanța martorilor serioși.  Învinuirea trebuie primită „din gura lor”.  Zvonurile și mărturiile auzite din persoană în persoană, ca și scrisorile anonime nu trebuiesc privite ca probe, ci doar ca un îndemn la o mai atentă veghere.

Al treilea lucru din text este:  posibilitatea căderii în păcat.  Și presbiterii sînt oameni supuși acelorași slăbiciuni ca și ceilalți.  Păcatul este cu atît mai mare cu cît reușește să atragă după el chiar și pe cei mai destoinici.  Să nu ne grăbim niciodată să spunem:  „Așa ceva nu se poate !”.  Cine-și subestimează adversarul, va avea parte de dureroase surprize.

Al patrulea lucru din text este:  necesitatea disciplinării.  „Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică”.  În Biserica lui Christos nu există nimeni „infailibil” sau „deasupra celorlalți în privilegii”.  Sfințenia lui Dumnezeu este o normă universală.  Călcarea ei, atrage după sine pedeapsă și rușine.  Dumnezeu nu are tratamente preferențiale.  El nu i-a cruțat nici măcar pe îngeri !  Cei ce nu și-au păstrat vrednicia au căzut sub incidența pedepsei.  Nu exista așa ceva ca:  puși deoparte pentru tot restul vieții, indiferent de ce se va întîmpla. Singura punere deoparte este pe durata „vredniciei”. Disciplinarea unui presbiter trebuie făcută public pentru motivul că și slujirea lui a fost publică.

Al cincilea lucru prezentat de Pavel este:  obiectivitatea.

„Să păzești aceste lucruri fără vreun gînd mai dinainte și să nu faci nimic cu părtinire.”

Dumnezeu are un singur standard absolut pe care ne cere să-l aplicăm tuturora.  Nu există favoritisme sau păreri preconcepute.  „Îngerii aleși” de care ni se vorbește în text sînt martori la felul în care Dumnezeu și Christos își fac lucrarea cu oamenii.  Ei știu că Dumnezeu a pedepsit păcatul celor asemenea lor, cînd Lucifer i-a dus în rătăcire, și așteaptă ca în Biserică să se vadă rîvna lui Christos pentru neprihănire și credincioșia față de Cuvîntul lui Dumnezeu.


3 Comments

  1. […] Sursă: INSTRUIREA PRESBITERILOR […]

  2. […] (fragment din studiul despre startegia lui Dumnezeu în biserica locală aici). […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: