Home » EXERSAREA DARURILOR » Caseria Bisericii

Caseria Bisericii

1. Două principii fundamentale
2. Sentimentul dublei proprietăți
3. Sentimentul responsabilității familiale
4. Scopurile strîngerii de ajutoare
5. Timpul strîngerii de ajutoare
6. Cine trebuie să dea?
7. Cît trebuie să dăm?
8. De ce trebuie să dăm?

Casieria Bisericii

„Mulțimea celor care crezuseră, erau o inimă și un suflet.  Niciunul nu zicea că averile lui sînt ale lui, ci aveau toate de obște.  Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă:  toți care aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau prețurile lucrurilor vîndute, și-l puneau la picioarele apostolilor;  apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie.”  (Faptele Apostolilor 4:32, 34-35)

Sectorul financiar al Bisericii trebuie să se afle în mod normal într- o situație paradoxală:  deși în public trebuie să se vorbească despre el cît mai puțin, în particular trebuie să i se acorde o atenție deosebită.

O biserică trebuie să urmărească în mod prioritar bunăstarea spirituală a membrilor ei și evanghelizarea celor pierduți, totuși aceasta nu înseamnă că „spiritualitatea” ei să fie direct proporțională cu ignorarea problemelor materiale și cu neglijența în administrarea lor.  Omul este o unitate armonioasă dintre suflet și trup, iar Biserica lui Christos este chemată să se preocupe și de mîntuirea celui dintîi și de îngrijirea celui de-al doilea. Poate însă Biserica să se achite de aceste sarcini?  Care sînt resursele ei?  Ce principii trebuiesc respectate în administrarea lor?  Cît, cînd, cum și unde se strîng banii necesari Bisericii? La toate aceste întrebări vom încerca să răspundem în studiul care urmează.

Două principii fundamentale

A. „Biserica nu strînge ca să aibe, ci ca să investească.”  Orice stocare este vinovată înaintea lui Dumnezeu.  Biserica nu trebuie să ajungă bogată în bani, ci în fapte bune înlesnite de manipularea banilor.  Pilda talanților și pilda polilor sînt două ilustrații clare ale acestui principiu. (Matei 25:14-30;  Luca 19:11-26)

B. „Biserica folosește bunurile materiale pentru scopuri spirituale, și nu invers.”  Folosirea lucrurilor spirituale în scopul dobîndirii de pofituri materiale este aspru criticată în Biblie. (1 Timotei 3:3,8;  Tit 1:7;  1 Petru 5:2;  2 Petru 2:15;  Iuda 11;  2 Împărați 5:19-27)

Se spune că pe cînd îl plimba pe Francisc de Assissi prin Vatican, papa i-ar fi spus, arătîndu-i toată bogăția și toată splendoarea proprietăților Bisericii catolice:  „Francisc dragă, astăzi Biserica nu mai poate spune:  Argint și aur n-am.”  La care umilul călugăr sărac s-ar fi mulțumit doar să completeze:  „Dar nici -„ Scoală-te și umblă în Numele lui Isus din Nazaret”, nu mai poate spune această Biserică.”

Sentimentul dublei proprietăți

Pentru un om întors la Dumnezeu, este greu, dacă nu imposibil, să fie trasă o linie clară de demarcație între ceea ce este „al meu” și ceea ce este „al Domnului”.  Biblia ne spune că toată lumea Îi aparține Domnului:

„La început Dumnezeu a făcut cerurile și pămîntul.” (Geneza 1:1)

„Al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc.” (Psalmi 24:1)

Un creștin recunoaște toate acestea și știe că nu Îl poate îmbogăți în nici un fel pe Dumnezeu dîndu-i ceva. „Nu voi lua tauri din casa ta, nici țapi din staulele tale.  Căci ale mele sînt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele cîmpului… dacă Mi-ar fi fost foame nu ți-aș spune ție, căci a mea este lumea cu tot ce cuprinde ea.” (Psalmi 50:8- 12)

Un copil al lui Dumnezeu știe că trăiește în  „casa lui Dumnezeu” și că prin Isus Christos, el este moștenitor al întregii creații a lui Dumnezeu.  Într-un sens foarte real, tot ceea ce aparține astăzi lui Dumnezeu, este și „al nostru”.  În pilda fiului risipitor, Tatăl îi spune fiului cel mare: „Fiule, tu totdeauna ești cu mine și tot ce am eu este al tău.” (Luca 15:31 ca și Efeseni 1:11;  Romani 8:17)

Dacă tot ceea ce există este al Domnului și dacă tot ceea ce este al Domnului este și al nostru, atunci tot ceea ce ni se pare astăzi că este „al nostru” este de fapt „al Domnului” !  La această concluzie firească au ajuns de altfel și primii creștini din Biserica din Ierusalim.  Însuflețiți de sentimente noi, ei au căutat să trăiască această nouă realitate așa cum citim în Faptele Apostolilor 4:32, 34,35 (Motto-ul capitolului nostru). Viața lor de „comună creștină” n-a durat însă prea mult.  Dumnezeu a avut altfel de planuri pentru ei și anume: răspîndirea lor printre „neamuri”.

Notă:  O situație asemănătoare s-a întîmplat în Argentina.  Pe timpul unei mari treziri spirituale, oamenii au început să ia în serios textul din Faptele Apostolilor 4 și să ducă la Biserică paturi, mașini, televizoare și mulți bani rezultați din vînzarea altor case, mașini, etc.  În scurt timp, clădirile care adăposteau Biserica s-au transformat în veritabile depozite.  Ajunși la impas, creștinii au simțit că ceva nu este în regulă și, după o săptămînă de post și rugăciune, păstorul Juan Carlos Ortiz a spus:  „Nu este bine ce facem noi.  Este foarte adevărat că toate aceste lucruri îi aparțin Domnului, dar Dumnezeu nu vrea mașini fără șoferi, nici case goale, nici bunuri de care să nu se îngrijească nimeni.  El vrea ca să ne dăm Lui în primul rînd pe noi înșine și apoi să îngrijim de toate aceste lucruri materiale, ca și cum ne-ar fi fost încredințate spre păstrare.  Noi trebuie să ne considerăm niște ispravnici ai Lui.  Luați toate acestea înapoi și nu uitați că de astăzi înainte voi nu mai sînteți proprietari ai acestor lucruri, ci doar administratori.  Îngrijiți-le și folosiți-le după voia și spre slava Stăpînului.”  Multă vreme după aceea și în multe situații, Biserica obișnuia să spună celor din adunare:  „Dumnezeu vrea ca tu să faci cutare sau cutare lucru cu ceea ce ți s-a încredințat, gîndește-te și hotărăște singur”.

Domnul Isus a subliniat poziția de ispravnici și de robi în pasajul din Luca 12:35-48.  Apostolii au reluat această învățătură în 1 Corinteni 4:2 și în 1 Petru 4:10.

Sentimentul responsabilității familiale

Biserica este adunarea copiilor lui Dumnezeu.  „Dragostea lui Dumnezeu ne strînge” într-o relație nouă care dă naștere familiei creștine.  Lucrarea lui Christos ne-a adunat împreună, ne-a „strîns” (Ioan 10:16) și ne-a „așezat” într-o colectivitate nouă, numită:  „Trupul lui Christos”.

„Căci după cum trupul este unul și are mai multe mădulare, și după cum toate mădularele trupului, măcar că sînt mai multe, sînt un singur trup, – tot așa este și Christos.  Noi toți, în adevăr, am fost botezați de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi;  și toți am fost adăpați dintr-un singur Duh.”   (1 Corinteni 12:12-13)

Dumnezeu a înlăturat barierele dintre noi și ne-a unit într-o relație nouă și desăvîrșită în care se manifestă dragostea și unitatea divină. „Așadar, voi nu mai sînteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sînteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu”. (Efeseni 2:19)  „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Christos este totul și în toți.” (Coloseni 3:11)

Genul acesta nou de relații s-a dezvoltat chiar de la începutul existenței Bisericii creștine.  Iată ce citim în Faptele Apostolilor 2:44-47:

„Toți cei ce credeau, erau împreună la un loc și aveau toate de obște.  Își vindeau ogoarele și averile, și banii îi împărțeau între toți, după nevoile fiecăruia.  Toți împreună, erau nelipsiți de la Templu în fiecare zi, frîngeau pîinea acasă și luau hrana, cu bucurie și curăție de inimă.  Ei lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod.  Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mîntuiți.”

Lumea de atunci a recunoscut imediat că se întîmplă ceva neobișnuit și a privit cu admirație spre viața de părtășie și responsabilitate familială care se manifesta în Biserică.

Pretutindeni pe unde s-au răspîndit apoi, creștinii au dus cu ei această realitate nouă a marii familii creștine.  Spre deosebire de ceilalți din lume, ei au început să trăiască preocupîndu-se de nevoile celorlalți, mai ales de soarta celor mai săraci din Biserică.  Iată cum este descrisă această preocupare în Galateni 2:9,10:

„Și cînd au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa și Ioan, care sînt priviți ca stîlpi, mi-au dat mie și lui Barnaba mîna dreaptă de însoțire, ca să mergem să propovăduim; noi la neamuri, iar ei la cei tăiați împrejur.  Ne-au spus numai să ne aducem aminte de săraci și chiar așa am și căutat să fac.”

Exemplul cel mai elocvent de această preocupare pentru bunăstarea celor mai săraci este atitudinea creștinilor răspîndiți în Imperiul Roman, față de creștinii mult mai săraci care trăiau în Ierusalim.  De ce erau aceștia mai săraci?  Iată motivele:

1. Dacă în timpul lui Solomon, Ierusalimul a fost bogat peste măsură, în timpul Domnului Isus, același Ierusalim se zvîrcolea în brațele sărăciei și mizeriei.  Taxele plătite romanilor secătuiseră visteria.  În plus, afluența de vizitatori sporise și mai mult consumul făcînd ca toată lumea să ducă lipsă.  La sărbătorile mari, evreii din diaspora aduceau odată cu ei o abundență trecătoare prin darurile închinate la Templu și care se distribuiau apoi poporului sărac.

2. În Ierusalimul sărac creștinii constituiau o grupare persecutată. Credința lor în Christos, departe de a le atrage simpatia celor de la Templu, îi pusese într-o situație grea.  Ei nu aveau acces la împărțirea ajutoarelor.  De fapt, capitolele 1 la 8 din Faptele Apostolilor și 1 Tesaloniceni 2:14 ne descriu tocmai această stare de persecuție la care erau supuși creștinii din Ierusalim.

3. Biserica se înmulțea foarte repede, chiar și sub persecuție.  Cînd a luat ființă, în Ziua Cinzecimii, Biserica a cuprins pe mulți dintre cei ce veniseră ca vizitatori la Ierusalim.  Acum, acești convertiți nu mai plecaseră înapoi ci rămăseseră cu noua mișcare, locuind în casele celorlalți creștini din cetate.  Ceva trebuia făcut pentru rezolvarea problemelor născute de găzduirea acestor musafiri.  În Faptele Apostolilor 2:44, stă scris că: „toți cei ce credeau erau împreună la un loc și aveau toate de obște”.  Cu timpul, chiar și aceste resurse comune s-au epuizat, așa că ajunseseră să-și vîndă ogoarele și averile ca să aibe toți ce să mănînce. (2:45;  4:37;  5:1)  Trebuie să știm că Biserica în vremea aceea număra între 15 și 25 de mii de suflete.

4. O altă cauză a sărăciei din Biserica Ierusalimului a fost seceta.  În Faptele Apostolilor 11:27-30 ni se amintește despre această situație.  Este scris că:  „ucenicii au hotărît să trimeată, fiecare după puterea lui, un ajutor fraților care locuiau în Iudeea și au trimes acest ajutor la presbiteri prin mîna lui Barnaba și a lui Saul.”

Apostolul Pavel a petrecut mai mult de un an în strîngerea de ajutoare pentru sfinții din Ierusalim.  Într-una din epistolele sale, găsim scrise îndrumări despre felul în care trebuie făcută această lucrare:  „Cît despre strîngerea de ajutoare pentru sfinți, să faceți și voi după cum am rînduit Bisericilor Galatiei… “ (1 Corinteni 16:1-6).  Chiar și săracii din Macedonia au simțit responsabilitatea ajutorării celor din familia creștină aflată în Ierusalim.  Despre fapta lor, Pavel scrie:

„Fraților, voim să vă aducem la cunoștință harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei.  În mijlocul multor necazuri prin care au trecut,  bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie, au dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor.  Vă mărturisesc că au dat de bună voie, după puterile lor, și chiar peste puterile lor.  Și ne-au rugat cu mari stăruințe pentru harul și părtășia la această strîngere de ajutoare pentru sfinți.  Și au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întîi pe ei înșiși Domnului, și apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.  Noi dar, am rugat pe Tit să isprăvească această strîngere de ajutoare, pe care o începuse”. (2 Corinteni 8:1-6)

„După cum sporiți în toate lucrurile:  în credință, în cuvînt, în cunoștință, în orice rîvnă și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere.  Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă;  ci pentru rîvna altora și ca să vă pun la încercare curăția dragostei voastre.  Căci cunoașteți harul Domnului nostru Isus Christos.  El măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți.  În această privință vă dau un sfat.  Și sfatul acesta vă este de folos vouă, care, de acum un an, cei dintîi ați început nu numai să faceți, ci să și voiți.  Isprăviți dar acum de făcut; pentru ca, după graba voinței să fie și înfăptuirea, potrivit cu mijloacele voastre.  Pentru că, dacă este bunăvoință, darul este primit, avîndu-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are.”

„Aici nu este vorba ca alții să fie ușurați, iar voi strîmtorați;  ci este vorba de o potrivire;  în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca și prisosul lor să acopere, la rîndul lui, nevoile voastre, așa ca să fie o potrivire;  după cum este scris:  „Cel ce strînsese mult n-avea nimic de prisos, și cel ce strînsese puțin, nu ducea lipsă”. (2 Corinteni 8:7-15)

Aceste texte în care Pavel vorbește bisericilor despre strîngerea de ajutoare pentru sfinții din Ierusalim, ne ajută pe noi să extragem învățătură pentru rezolvarea problemelor financiare ale Bisericii.  Cum să fie strînși banii?  Cum să se facă strîngerea și cum să fie repartizată suma adunată?  Aceste probleme și încă multe altele sînt rezolvate de sfaturile apostolului Pavel.  El nu ne dă porunci de la Dumnezeu, ci ne expune principii și metode practice care trebuiesc să guverneze și astăzi sectorul financiar și administrativ al Bisericii creștine.

Să încercăm împreună să identificăm aceste principii și metode care au dat la timpul lor rezultate în bisericile Galatiei, Macedoniei, Ahaiei și Asiei Mici.

Scopurile strîngerii de ajutoare

1. Pentru suportul celor săraci din Biserică.

Lucrarea aceasta, despre care am amintit deja, nu este numai o operă de binefacere sau de caritate.  În Biserică, ea este o îndatorire față de Dumnezeu și o expresie a dragostei față de aproapele:

„Și să nu dați uitării binefacerea și dărnicia;  căci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Îi plac”. (Evrei 13:17)

„Religiunea curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” (Iacov 1:27)

„Acum mă duc la Ierusalim să duc niște ajutoare sfinților.  Căci cei din Macedonia și Ahaia au avut bunătatea să facă o strîngere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții care sînt la Ierusalim.  Negreșit, au avut bunătatea;  dar era și o datorie față de ei:  pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvîntările lor duhovnicești, este de datoria lor să-i ajute și ele cu bunurile lor pămîntești.” (Romani 15:25-27)

2. Pentru suportul dat lucrătorilor din Biserică.

Regula generală este ca Biserica să-și susțină material lucrătorii.  Apostolul Pavel a primit periodic astfel de ajutoare și, cînd s-a putut, a fost întreținut din munca celor care obișnuiau să-l însoțească:

a. În Filipeni 4:10-16, Pavel le mulțumește creștinilor din Filipi pentru ajutorul material trimis:  „Am avut o mare bucurie în Domnul, că în sfîrșit, ați putut să vă înoiți iarăși sentimentele voastre față de mine. …  Dar bine ați făcut că ați luat parte la strîmtorarea mea.  Știți voi înșivă Filipenilor, că de la începutul Evangheliei, cînd am plecat in Macedonia, nici o Biserică n-a avut legătură cu mine în ce privește „darea” și „primirea”, afară de voi.  Căci mi-ați adus în Tesalonic, o dată și chiar de două ori, cîte ceva pentru nevoile mele”.

b. În 1 Corinteni 9:1,4-8,11, apostolul Pavel scrie: „Nu sînt eu slobod? Nu sînt eu apostol?  N-am văzut eu pe Isus, Domnul nostru?  Nu sînteți voi lucrul meu în Domnul?…  N-avem dreptul să mîncăm și să bem? N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, care să fie nevasta noastră cum fac și ceilalți apostoli, și frații Domnului și Chifa?  Ori numai eu și Barnaba n-avem dreptul să nu lucrăm?  Cine merge la război pe cheltuiala sa?  Cine sădește o vie, și nu mănîncă din rodul ei?  Cine paște o turmă și nu mănîncă din laptele turmei?…  „Să nu legi gura boului care treieră grîul !”

Dacă vrei ca boul să treiere cu putere, lasă-l să mănînce din grîul pe care-l treieră.  Paguba va fi mult mai mică decît cîștigul.  În versetul 11 Pavel stabilește un principiu: „Dacă am semănat printre voi bunuri duhovnicești, mare lucru este dacă vom secera lucrurile voastre vremelnice?”  Cu alte cuvinte:  „Dacă noi v-am hrănit spiritual, oare nu se cuvine să vă îngrijiți și voi de existența noastră?“

c. În Faptele Apostolilor  18:1-5 ni se spune că Pavel a plecat din Atena la Corint.  A ajuns în casa unui Iudeu numit Acuila, refugiat de sub prigoana dezlănțuită la Roma de Claudiu, și „fiindcă avea același meșteșug, a rămas la ei, și lucrau:  meseria lor era facerea corturilor.  Pavel vorbea în Sinagogă în fiecare zi de Sabat, și îndupleca pe Iudei și pe Greci.  Dar cînd au venit Sila și Timotei din Macedonia, Pavel s-a dedat întru totul propovăduirii, și dovedea Iudeilor că Isus este Christosul”.

Lui Pavel nu-i era rușine să muncească.  Totuși de îndată ce a fost posibil, el s-a consacrat în întregime propovăduirii, acceptînd să fie susținut material de către ceilalți creștini.

3. Pentru susținerea lucrării

Nu trebuie să accentuăm prea mult acest subiect pentru că este clar pentru toată lumea că lucrarea Bisericii creștine are nevoie de un suport financiar puternic.  Există clădiri care trebuiesc cumpărate și întreținute, cărți ce trebuiesc scrise și tipărite, emisiuni de radio și de televiziune, material didactic ajutător, etc.

Toate acestea se fac pentru Biserică și de aceea dărnicia trebuie manifestată către Biserică.  În Faptele Apostolilor 4:35 și 5:2, ni se spune că banii „erau puși la picioarele apostolilor;  apoi se împărțea fiecăruia.”  Nu exista așa ceva ca „dărnicia condiționată” față de Biserică, după exemplul lui:  „vă dau atîta, numai dacă veți cumpăra cutare sau cutare lucru”.  Biserica trebuie condusă și administrată de numărul celor care sînt puși deoparte de Duhul Sfînt pentru aceasta.  Dărnicia creștină trebuie încredințată lor și ei vor ști să facă cu ea ceea ce este „potrivit înaintea Domnului”.

Timpul strîngerii de ajutoare

„În ziua dintîi a săptămînii, fiecare din voi să pună de o parte acasă ce va putea, după cîștigul lui, ca să nu se strîngă ajutoarele cînd voi veni eu”. (1 Corinteni 16:1)

Acest text ne arată clar că pentru apostolul Pavel, strîngerea de ajutoare nu a fost numai un eveniment solitar, ci o practică de zi cu zi a serviciilor de închinăciune de duminica.  Există astăzi voci care pledează pentru alte metode de colectare a banilor, dar principiul enunțat în baza textului de mai sus îndreptățește preocuparea pentru privirea dărniciei ca o exprimare a sensibilității și responsabilității spirituale a credincioșilor.  se poate spune că dărnicia este un barometru spiritual al creștinilor și că ea trebuie să crească odată cu maturizarea în credință: „După cum sporiți în toate lucrurile:  în credință, în cuvînt, în cunoștință, în orice rîvnă, și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere.  Nu spun lucrul acesta ca să vă dau o poruncă;  ci pentru rîvna altora și ca să pun la încercare curăția dragostei voastre.” (2 Corinteni 8:7,8)

Strîngerea de ajutoare trebuie deci privită ca o parte complementară creșterii spirituale și inclusă în procesul de închinăciune din timpul serviciilor divine.

Cine trebuie să dea?

În textul din 1 Corinteni 16:2, se precizează: „… fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea …”

Această frază nu exclude pe nimeni din fața responsabilităților financiare ale Bisericii.  „Fiecare” credincios trebuie să pună deoparte și să participe la strîngerea de ajutoare.  Cel ce se crede prea sărac ca să practice dărnicia, trebuie să mai citească încă o dată în Marcu 12:41-44, textul despre dărnicia văduvei sărace și să înțeleagă că ceea ce dăm noi este evaluat de Dumnezeu proporțional cu cîștigul nostru.  Domnul Isus a lăudat văduva săracă pentru că ea a dat cel mai mare procentaj (100 de procente sau „tot ce avea”).  Atîta timp cît avem ceva, avem destul pentru a participa la strîngerea de ajutoare.

Cît trebuie să dăm?

Textul din 1 Corinteni 16:2b, precizează: „după cîștigul lui …”  Dărnicia trebuie să fie după puterile fiecăruia și mai ales, ca un răspuns adecvat la măsura cu care ne binecuvintează Dumnezeu.  „Pentru că dacă este bunăvoință, darul este primit, avîndu-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are.”  (2 Corinteni 8:12)

Părerea cea mai răspîndită este că fiecare credincios trebuie să dea bisericii a-10-a parte din ceea ce primește de la Domnul.  (Pentru o discuție mai detaliată asupra acestui subiect, vezi anexa nr.1)

La cultul mozaic, există o întâmplare cu un evreu necăjit care s-a dus la rabin să primească sfaturi pentru a ieși din sărăcie. Rabinul l-a întrebat: „Dai zeciuială?“

„De unde să dau! N-am destul nici să trăiesc!“
„Asta e problema! Dumnezeu nu-ți dă pentru că nu respecți angajamentul străbun. Începe de azi să dai Domnului a zecea parte din puținul care-l primești și vei vedea ce se va întâmpla“.

Zis și făcut. După câțiva ani, evreul nostru a ajuns bogat, dar tot trist era. S-a dus la rabin.
„Acum ce mai este?“, l-a întrebat rabinul.
„Dau prea multă zeciuială! Dau mult mai mult ca alții…“
„Nu-i o problemă! Hai să ne rugăm Domnului să-ți reducă câștigul până la limita la care elti mulțumit să dai zeciuiala.“
„Păi, … nici așa n-ar fi bine …“

Dărnicia este și o problemă de creștere spirituală personală. Iată CUM ne îndeamnă apostolul Pavel:

„După cum sporiți în toate lucrurile: în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice râvnă, și în dragostea voastră pentru noi, căutați să sporiți și în această binefacere“ (2 Cor. 8:7).

De ce trebuie să dăm?

Motivația unui creștin este întotdeauna interioară.  El face ceva, pentru că mai întîi el este ceva.  Nimic nu trebuie făcut din obligație sau din ipocrizie.  Anania și Safira au trebuit să plătească cu viața, lipsa lor de suport interior pentru ceea ce au vrut ei să facă înafară.

Deși nu este îndeobște cunoscut, dărnicia creștină nu este o practică de viață, ci un mod de a fi.  Un om născut din Dumnezeu intră într-o realitate nouă în care „este mai ferice să dai decît să primești”. (Faptele Apostolilor 20:35)

Uneori poți să dai fără să iubești, dar niciodată nu poți să iubești fără să dai.
V-ați gândit vreodată că există o boală care-i face pe oameni să nu mai dea nimic și să tot adune la gunoaie? Nu există însă nici o boală care să te facă mai darnic. Dărnicia este o dovadă de sănătate mentală.

Dărnicia măsoară loialitatea noastră față de Christos! Zgărcenia este o închinare la Mamona. Nu putem sluji la doi stăpâni. Trebuie să alegem să slujim la unul singur.

Dumnezeu și întreaga creație trăiește după acest principiu:  „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat… “ (Ioan 3:16);  „Dar fiecăruia dintre noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Christos.  De aceea este zis:  S-a suit sus, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor.” (Efeseni 4:7,8)  „Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăria în parte, cum voiește.” (1 Corinteni 12:11)

Priviți lumea făcută de Dumnezeu și ea vă va învăța principiul dăruirii:

Dumnezeu a făcut soarele și el ne dă căldură.
Dumnezeu a făcut luna și ea ne dă lumina ei.
Dumnezeu a făcut stelele și ele ne dau strălucirea lor.
Dumnezeu a făcut aerul și apa și ele ne dau viață.
Dumnezeu a făcut pămîntul și el ne dă de mîncare.
Dumnezeu a făcut pomii și ei ne dau fructele lor.
Dumnezeu a făcut florile și ele ne dau parfumul și frumusețea lor.
Dumnezeu l-a făcut pe om, dar oare omul a învățat să dăruiască?

Cam pe la anul 125 după Christos, un filosof numit Aristides, a scris în apărarea creștinilor următoarele:

„Ei umblă cu toată smerenia și umilința; prefăcătoria nu se găsește în mijlocul lor și se iubesc unii pe alții.  Ei nu disprețuiesc pe văduvă și nu-l necăjesc pe cel orfan.  Cel ce are dă cu mînă largă celui ce n-are. Dacă văd un străin, îl poftesc sub acoperișul lor, și se bucură împreună cu el, de parcă s-ar fi întîlnit cu un frate, pentru că între ei se numesc frați, nu după sînge, ci după duh și în Domnul;  ori de cîte ori vreunul sărac dintre ei pleacă din lumea aceasta, altul dintre ei care prinde de veste, se ocupă de el și-i face o înmormîntare corespunzătoare resurselor lui materiale;  cînd aud că unul dintre ei este închis sau persecutat din pricina Numelui lui Mesia al lor, toți ceilalți sar să-l ajute cu ce are de trebuință și dacă este cu putință să fie răscumpărat, ei îl răscumpără.  Dacă se găsește printre ei unul sărac sau în lipsă și dacă ei nu au suficient ca să-l ajute, postesc cu toți două sau trei zile ca să pună deoparte ceea ce trebuie săracului lipsit”.

Nu-i extraordinar?  Responsabilitatea ajutorării materiale în familia creștină a Bisericii dovedește tuturor că noi am părăsit în mod practic lumea aceasta egoistă și ne-am făcut deja părtași lumii celeilalte în care dăinuiește dragostea desăvîrșită a dumnezeirii.

Nădăjduiesc că și noi vom fi gata să ascultăm tot ceea ce ne spune Biblia și să fim grabnici în punerea învățăturii în practică.  Ne rugăm lui Dumnezeu să ne arate unde și ce trebuie să schimbăm în viața noastră ca să ajungem în stare să răspîndim în jur, bogățiile de har și lumină pe care El ni le-a dăruit.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: