Home » BISERICA LUI CHRISTOS

BISERICA LUI CHRISTOS

1. Însemnătatea Bisericii locale.

2. Să ne definim termenii și…..poziția!

3. Biserica Universală și Biserica locală.

4. Biserica locală în vremea apostolică.

5. Unde este astăzi Biserica adevărată?

6. Lecții ale trecutului.

1. Însemnătatea Bisericii locale

„Cea mai înaltă expresie a voiei lui Dumnezeu in dispensația actuală este Biserica.  Pentru a fi în întregime biblică, orice activitate religioasă trebuie să fie integrată și subordonată Bisericii.  Trebuie să spunem foarte clar și răspicat că orice slujbă adusă lui Dumnezeu în vremea de acum trebuie să izvorască și să se desfășoare în cadrul sfânt al adunării copiilor lui Dumnezeu.  Școli teologice, societăți de tractate, organizații misionare, societăți de binefacere, edituri creștine, și orice alte grupări aflate într-o formă sau alta de slujire creștină trebuie să se autoexamineze cu toată evlavia și cu toată responsabilitatea știind că lucrările lor nu pot avea nici un fel de semnificație spirituală atâta timp cât ele rămân în afara Bisericilor locale.“ (John Mac Arthur jr.

În terminologia Scripturii, Biserica este: „locul unde locuiește Dumnezeu, prin Duhul“ – cel mai important organism aflat în existență sub soare.  Ea nu este numai una din instituțiile umane pozitive din societate, alături de familie, stat, scoli, – ci , dintre toate,  ea este cea mai importantă și mai copleșitoare în importanță.  Biserica locală este un bastion al lui Dumnezeu într-o lume  „care zace în cel rău“, „ambasada lui Dumnezeu“ într-un pământ străin , „avanpostul“ invaziei împărăției luminii într-o țară a întunerecului, o „avanpremieră“ a ceea ce va fi și „o taină“ pe care cei din lume nu o pot înțelege.  Cei aflați în Biserică sunt singurii „extratereștii“ aflați pe planeta noastră, oameni cu o dublă apartenență, una exterioară la neamul creat de Dumnezeu prin Adam și o a doua, interioară, la un neam nou, „dintr-o altă creație“ (2 Corinteni 5:17) începută cu „cel de al doilea Adam“, Isus Hristos (1 Corinteni 15:45-49).

Cinicul batjocoritor ne va întreba repede „despre care biserică în particular vorbim, știind că există multe „biserici“ și „denominații“, și că din această cauză este aproape imposibil să știi care este „biserica cea adevărată“, dacă, bineânțeles, așa ceva există.  Nu trebuie să ne lăsăm tulburați de zâmbetul ironic afișat de cei ce ne întâmpină cu astfel de obiecții.  Batjocoritorii au existat întodeauna, dar ironia lor nua a reușit niciodată să desfințeze realitatea.  Biserica lui Hristos există.  Ea nu este deocamdată „desăvârșită“ în ochii lumii.  Imperfecțiunea ei se vede încă și mai bine pentru credinciosul sincer care se află în interiorul ei, dar ceea ce nu știe „ânțeleptul lumii acesteia“ este faptul că imperfecțiunile bisericii nu-i măsoară acesteia „inexistența“,ci sunt dovezile uniu proces de creștere, manifestările unor „neputințe și nevrednicii omenești“ biruite rând pe rând de „harul“ lui Dumnezeu și de  „puterea Celui care lucrează în noi ce-I este plăcut“ (Evrei 13:21).

Biserica există în toate locurile în care Duhul Sfânt a adunat împreună câteva persoane care L-au primit pe Isus Hristos ca Mântuitor, care se închină lui Dumnezeu în duh, și se străduiesc să se păstreze neântinați de lume și de poftele firii pământești.  S-ar putea ca unele mădulare ale bisericii să fie pentru o vreme răspândite pe toată suprafața pământului, despărțite de distanțe și de împrejurări, dar în fiecare din aceste mădulare ale trupului sălășluiește acelaș dor de casă, aceași tânjire a oilor după staulul comun și după părtășia pastorului.  Dați cea mai mică șansă unor creștini veritabili și ei se vor strânge împreună și vor pune la cale un plan de întâlniri regulate pentru închinăciune comună, studiu în Cuvânt și rugăciune.

Grupuri din acestea, răspândite în toată lumea, sunt celulele trupului lui Hristos.  Fiecare adunare locală în parte este în sine o Biserică adevărată și toate împreună alcătuiesc Biserica cea mare, mireasa care se pregătește în vederea intrării în  „odaia de nuntă“ a  „Mielului“ (Apocalipsa 19:7-8).   Prin astfel de grupuri, Duhul Sfânt lucrează în lume și atrage la mântuire pe cei pierduți.  Oricine vorbește de rău biserica locală, vorbește de rău Trupul și Mireasa lui Hristos.

Confruntarea cu Biserica este sortită întodeauna eșecului. Hristos este cel ce o zidește,  „și porțile Locuinței morților nu o vor birui“ (Matei 16:18).

2. Să ne definim termenii și… poziția

Vorbind despre Biserică trebuie să ne ferim de  „certurile de vorbe“ care se nasc adesea între cei credincioși din cauza diferențelor produse de înțelegerea diferită a unor termeni.

Orice cuvânt are în spatele său o încărcătură de semnificație aflată în gândirea celui ce-l folosește.  De multe ori, vorbitori diferiți folosesc aceleași cuvinte, dar nu se pot înțelege datorită faptului că fiecare gândește altceva.  Din cauza aceasta, la începutul oricărei discuții este bine să aibe loc o lămurire „semantică“ (a sensurilor).

În lucrarea care urmează, următorii termeni vor fi folosiți cu următoarele semnificații:

Biserica Creștină

Un grup anume între „cetele“ mântuiților lui Dumnezeu destinat să alcătuiască un organism distinct în veșnicie printr-o relație specială cu Isus Hristos, cea de a doua persoană a Dumnezeirii: Isus Mirele – Biserica Mireasă (Trupul lui Hristos). Amintind despre relația dintre Hristos și Biserica creștină, apostolul Pavel spunea:

„ … și cei doi vor fi un singur trup.  Taina aceasta este mare – (vorbesc despre Hristos și despre Biserică)“  (Efeseni 5:31-32).

Biserica Universală

Totalitatea credincioșilor salvați prin credința în lucrarea mântuitoare a lui Isus Hristos în trecut, prezent și viitor.

Biserica Mondială

Totalitatea credincioșilor aflați în viață în toată lumea la o anumită dată.

Biserica Locală

Un grup de credincioși adunați într-un anumit loc pentru închinăciune în duh și în adevăr.

Realitatea Bisericii Universale nu trebuie să umbrească în nici un fel importanța funcționării Bisericilor locale.  De fapt, este greu de conceput că cineva poate spera să facă parte din Biserica universală atâta timp cât, deși are posibilitatea, nu vrea să facă parte din nici o biserică locală.  Cum ar putea să aibe cineva părtășie cu credincioșii din toate veacurile, în timp ce refuză părtășia creștinilor din imediata lui apropiere?

Există astăzi un curent de învățătură și de atitudine care privește de sus Biserica locală, ca pe ceva compromis și ne-necesar.  Acești învățători neinspirați s-au depărtat de învățătura Bibliei și propovăduiesc numai o Biserică spirituală fără nici un fel de formă sau organizare omenească.  După ei, orice organizare este ceva „firesc“ și trebuie părăsită în vederea „trăirii în Duhul“.  Contactele cu Bisericile locale sunt privite ca vizite la „frații mai slabi“ aflați încă în robia „ânvățăturilor începătoare“.

Orice structură este denunțată drept „omenească“ și orice slujitor al Bisericii este demascat drept un nou „Diotref“ care ține să-și impună autoritatea sa, în dauna autoritații Duhului.  De obicei, în spatele acestor atitudini există o mare doză de „mândrie spirituală“ combinată cu un caracter nesupus și incapabil să suporte disciplinarea părtășiei dintr-o legătură frățească strânsă.  Ce este și mai grav însă, este faptul că în numele unei superiorități spirituale se întreține critica și disprețul, iar sub paravanul unei cunoașteri a lucrurilor „mai adânci“, se părăsește ascultarea de mesajul clar al Evangheliilor și al Epistolelor Noului Testament.  Textele care vorbesc despre organizarea din Bisericile locale sunt scoase din contextul biblic imediat, sunt răstălmăcite și alegorizate forțat pentru a sprijini opiniile celor porniți pe o astfel de „tălmăcire“.  Cartea de față se dorește a fi și un răspuns dat acestor oameni și sistemului lor de învățătură.

3. Biserica Universală – Biserica Locală

Ce este la urma urmei Biserica?  Există zeci și zeci de răspunsuri. Bisericile, așa cum le cunoaștem noi astăzi sunt împărțite pe toată fața pământului, diferite ca formă, înstrăinate ca denumiri oficiale, învrăjbite într-un patriotism sectar sau sufocate într-un ecumenism fără valori creștine.

Ce spune însă Biblia despre Biserică?  Cum este descrisă ea în planul de funcționare alcătuit de „arhitectul“ și Capul ei dumnezeiesc, Isus Hristos?

Pentru început, să spunem doar ca în limba greacă pentru biserică este folosit cuvântul „EȘȘLESIA“ și că sensul acestuia în uzanța timpului era „colectivitatea celor chemați afară“.

Din această definiție se poate vedea că Biserica nu poate fi în nici un caz o clădire în care se țin servicii religioase.  Mai degrabă, ea este colectivitatea celor ce s-au adunat în acea clădire pentru închinăciune.

Apoi, Biserica nu poate fi înțeleasă drept o simplă  „organizație“.  În limba greacă, pentru a defini viața Bisericii a fost folosit termenul „ȘOINONIA“ care definește o relație de părtășie, o trăire în stări și scopuri comune.

În Evanghelii., „e\\lesia“ apare de două ori (în Matei 16:18: ‑„pe acestă piatră voi zidi Biserica Mea“ și în Matei 18:17: ‑„Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii“).  Din ambele pasaje se vede clar că Mântuitorul se referea la o colectivitate de oameni.

Ucenicii au pus în practică acest concept, astfel că putem citi în Fapte Apostolilor 19:31-32 depre o adunare de oameni (în textul grec:  „e\\lesia“) care se frământă din cauza problemelor ivite.  Observați din context că între „adunare“ și locul în care se adunaseră (teatru) se face o dinstincție categorică.

Între Biserică și lumea înconjurătoare s-au format încă de la început raporturi foarte clare.  Creștinii mântuiți au format o ‑comunitate socială distinctă și s-au separat de ceilalți oameni.  Mesajul creștin a devenit imediat: ‑„Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos“ (Faptele Apostolior 2:40).  Ekklesia este arătată deci a fi colectivitatea celor „chemați afară“: ‑„Să ieșim dar afară din tabără la El și să suferim ocara Lui“ (Evrei 13:13).  Chiar și atunci când mergeau încă la templu, creștinii stăteau separați de ceilalți:

„Toți stăteau împreună în pridvorul lui Solomon, și niciunul din ceilalți nu cuteza să se lipească de ei“ (Faptele Apostolilor 5:12-13).

Petru ne spune de ce s-a produs această separare între Biserică și lume:

„Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui care v-a chemat din întunerec la lumina Sa miniunată“ (1 Petru 2:9).

O dată cu apariția ekklesiei, omenirea a cunoscut o altă împărțire în economia mântuirii divine.  Până atunci fuseseră numai evreii și neamurile.  Cei dintâi erau poporul ales al lui Dumnezeu, iar cei din urmă erau „cei fără cetățenie în Israel, străini de Dumnezeu și de legămintele făgăduinței“ (Efeseni 2:12).  Delimitarea era clară și tranșantă.  Prăpastia dintre cele două tabere era mare și de netrecut.  Din pricină că Israelul L-a refuzat însă pe Isus Hristos, adevăratul lor Mesia, Dumnezeu a adus în lume o a treia grupare de oameni, Biserica creștină.  Ea este instrumentul de mântuire pentru vremea actuală.

Apariția e\\lesiei nu a însemnat însă decât o suspendare temporară a separării dintre evrei și neamuri.  Dumnezeu nu a renunțat la poporul ales și nici la scopul pe care și l-a propus cu acesta.  În nici un fel, Biserica nu trebuie considerată ca un fel de „Noul Israel“.  Ea este mai degrabă instrumentul temporar al harului, o ceată distinctă între cetele mântuiților Domnului.

Apostolul Pavel ne spune toate acestea și multe altele într-un verset deosebit de bogat din 1 Corinteni 10:32:

„Să nu fiți pricină de păcătuire nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu“.

Pentru o vreme, Israelul a căzut într-o împietrire care-i scoate temporar din circuitul mântuirii mondiale.  În înțelepciunea Sa, Dumnezeu alcătuiește acum un „trup spiritual“ de credincioși, în care sunt incluși și iudei și neamuri, și care va fi dăruit ca un cadou etern pentru Domnul Isus, Fiul Său.  În Efeseni 2:14-16 ni se spune cum din doi vrăjmași, iudeii și Neamurile, Domnul Isus a făcut un singur „om nou“ împăcând pe cei doi cu Dumnezeu „ântr-un singur trup“.  Când se va sfârși vremea împietririi lui Israel, harul va fi luat de la Neamuri, și Israelul va reintra în scenariul pe care i l-a pregătit Dumnezeu înainte de întemeierea lumii.  Abia atunci, mântuirea va avea un caracter mondial, (Isaia 2:2-4) și o mulțime de neamuri se vor întoarce la Dumnezeu prin Israel:

„Așa vorbește Domnul Oștirilor:  În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, și-i vor zice:  „Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!“ (Zaharia 8:23).

Vremea bisericii se întinde între ziua de Cinzecime (Rusalii) în care Duhul Sfânt s-a pogorât peste credincioșii în Isus Hristos adunați la rugăciune și ziua Răpirii pe care nu o știe nimeni, dar pe care o așteptăm cu înfrigurare.  În toată perioada aceasta de timp, Biserica trebuie să trăiască în lume ca o mărturie despre Dumnezeu și ca o chemare adresată tuturor oamenilor, indiferent de rasă, sex, stare socială sau cultură.  Totuși noi știm că nu va exista o biserică mondială ca un rezultat al convertirii tuturor oamenilor (Matei 24:14).  Din această cauză, „Biserica catolică“  (care înseamnă tocmai o Biserică în care trebuiesc incluși toți oamenii) este o utopie periculoasă.  Convertirea Neamurilor întregi rămâne privilegiul lui Israel.  Biserica are o chemare individuală adresată  „la orice făptură“ (Marcu 16:15) și ea va reuși să  „facă ucenici din toate neamurile “ (Matei 28:19) ca o pârgă a marelui seceriș din vremea sfârșitului.

Unde este însă astăzi Biserica adevărată și de ce sunt peste tot așa de multe „biserici“?

Dacă avem încredere în cuvintele Domnului Isus, ajungem la concluzia că Biserica se află și astăzi pe mâini tot atât de bune ca și acum aproape 2.000 de ani când ucenicii din Ierusalim puneau lumea în uimire cu curajul și cu înfăptuirile lor.

„Eu voi zidi Biserica Mea“,   a spus Domnul,  „și porțile Locuinței morților nu o vor birui“ (Matei 16:18).

Soarta adevăratei biserici a lui Hristos nu s-a hotărât niciodată în Sinoade, Congrese sau Adunări Legislative.  Capul nevăzut al Bisericii locuiește în cer, așezat la dreapta măririi lui Dumnezeu.  Domnul Isus Hristos are astăzi „toată puterea în cer și pe pământ“ (Matei 28:18).  Trupul Său spiritual, Biserica nu este lăsată în voia valurilor:  „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului“ (Matei 28:20).  Să umblăm deci sub călăuzirea Lui minunată!

Biserica adevărată există și astăzi.  Ea iși împlinește mereu aceiași misiune de a fi „lumina lumii“ și „sarea pământului“ (Matei 5:13-14).  Nebăgată în seamă și nesocotită adesea în calculele mai marilor acestei lumi, Biserica trăiește și Capul ei încă își mai „cunoaște oile pe nume“ (Ioan 10:1-16).  Convins de această realitate, apostolul Pavel scria în 2 Timotei 2:19:

„Totuși temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta:  Domnul cunoaște pe ceice sunt ai Lui“.

Se spune adesea că mulțimea pestriță de biserici de astăzi nu arată progresul bisericii. Dar eu cred că și în această situație se vede ceva din înțelepciunea cu care Dumnezeu își împlinește planuriile.  Dacă Biserica ar fi una din punct de vedere organizatoric, ea s-ar amesteca foarte repede în treburile acestei lumi. Experiențele trecutului au dovedit cu prisosință acest lucru. Dumnezeu nu dorește însă ca Biserica să alcătuiască o împărăție terestră. Cetățenia noastră trebui să rămână  „ân ceruri“. Destinul Împărăției terestre rămâne un prerogativ al Israelului și el și-l va împlini atunci când la conducerea Statului se va instala însuși Mesia.

În plan uman, atacul Diavolului și neânțelepciunea noastră ne lipsesc de „părtășia duhovnicească“ care ar trebui să se manifeste între diferitele Biserici. Nici una și nici cealaltă însă nu-L împiedică pe Dumnezeu să-și ducă la îndeplinire planul.  Oriunde se vestește Cuvântul curat al Evangheliei și oriunde oamenii intră sub sângele și sub domnia lui Hristos există Biserica cea adevărată.  Oriunde se produce  „nașterea din nou“ și „viețuirea în neprihănire“ există Biserica cea nemuritoare.

De 2.000 de ani, Diavolul seamănă în aria lumii neghina lui, dar slavă Domnului, grâul se înmulțește și „Cel ce are puterea sâ facă să crească“ este la lucru.  Lumea stricată de astăzi nu a intrat deocamdată într-o deplină putrefacție tocmai pentru că încă „sarea pământului“ este prezentă.  Întunerecul nu s-a lăsat  de tot, pentru că încă mai este aici „lumina lumii“.

4. Biserica locală în vremea apostolică

Scriptura ne pune la dispoziție numeroase texte care ne arată, direct sau indirect, existența și modul de funcționare al bisericiilor locale din perioada apostolică.

În Faptele Apostolilor 2:1, chiar înainte de Rusalii, se poate citi că cei credincioși „erau toți împreună în același loc“.  Remarcați?  Nu ni se spune că ucenicii erau „mulți“ sau „câțiva“, ci „toți“.  Ei își cunoșteau cu precizie numărul și știau când lipsea cineva sau când nu lipsea nimeni.

Aceiași activitate ordonată de ținere a avidenței o observăm în Faptele Apostolilor 2:41:

„Cei ce au primit propovăduirea lui au fost botezați;  și în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adus aproape trei mii de suflete“.

Cineva i-a numărat pe toți aceștia.  Nu ni se spune despre „o mare mulțime“ sau despre „câteva mii de suflete“.  A fost acolo cineva care a constatat că fuseseră  „aproape trei mii de persoane“ !

În Faptele Apostolilor 2:47 ni se spune iarăși că:  „Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți“.

În Faptele Apostolior 4:23 este scris că, după ce li s-a dat drumul, Petru și Ioan „s-au dus la ai lor“.  Ei au știut locul unde să meargă și aceasta arată că exista un fel de loc în care se aduna Biserica (probabil casa mamei lui Ioan Marcu).

Despre existența unei forme de organizare locale vorbește și pasajul din Faptele Apostolior 4:32-37.

„Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet.  Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște…  Căci nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsa; toți cei ce aveau ogoare sau case, le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor;  apoi se împărțea fiecăruia după cum avea nevoie…“.

Ținând seama de numărul creștinilor din Ierusalim, performanța celor care au organizat acea biserică este extraordinară:

„Căci nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă“.

Evidența și cunoașterea nevoilor fiecăruia erau desăvârșite.

„Apoi se împărțea fiecăruia după nevoie“.

Primul accident în funcționarea bisericii locale din Ierusalim îl găsim relatat în Faptele Apostolilor 6:1-6.  Paradoxal, cauza principală a incidentului a fost tocmai succesul extraordinar al lucrării:

„În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau grecește, cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele“ (Faptele Apostolior 6:1).

Dimensiunile lucrării depășiseră numărul și capacitatea lucrătorilor.  Cum au rezolvat apostolii problema?  Nu suprimând orice formă de organizare și nici cu o mai puțină organizare, ci cu mai multă.  În  ocazia aceea, biserica locală din Ierusalim a promovat în structura ei încă șapte oameni cărora li s-a dat numele și slujirea de „diaconi“.

Dar bisericile locale nu au existat numai la Ierusalim.  În Faptele Apostolior 13:1-3 ni se vorbește despre biserica din Antiochia.  Și această adunare avea deja o structură foarte bine conturată în care funcționa o pluralitate de lideri:

„În Biserica din Antiochia erau niște prooroci și învățători:  Barnaba, Simon, numit Niger, Luciu din Cirena, Manaen, care fusese crescut împreună cu cârmuitorul Irod și Saul“ (Faptele Apostolilor 13:1).

Din mijlocul acestora, Duhul Sfânt i-a chemat pe Saul (Pavel de mai târziu) și pe Barnaba să plece din Biserică și să devină misionari și întemeietori de noi biserici locale.

În toate călătoriile lui, Pavel a predicat, a convertit și a înființat biserici.

„Și am căutat să vestesc Evanghelia acolo unde Hristos nu fusese vestit, ca să nu zidesc pe temelia pusă de altul“ (Romani 15:20).

Când nu a avut destul timp ca să organizeze el însuși o structură locală a Bisericii, Pavel  a plecat mai departe, dar de fiecare dată el a lăsat în urma lui un colaborator însărcinat cu organizarea și creșterea celor care crezuseră:

„După cum te-am rugat la plecarea mea în Macedonia, să rămâi în Efes, …“ (1 Timotei 1:3).

„Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, și să așezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit“ (Tit 1:5).

Alteori a revenit el însuși în locuri din care plecase, pentru a corecta biserici locale greșite în doctrină sau în organizare:

„Astfel, frații mei, când vă adunați să mâncați, așteptați-vă unii pe alții. Dacă-i este foame cuiva, să mănânce acasă, pentru ca să nu vă adunați spre osândă.  Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni“ (1 Corinteni 11:34).

Uneori, bisericile locale din primul veac au trecut prin crize sfâșietoare : „ânvățători mincinoși“ (Faptele Apostolior 20-29:30; Galateni 4:17-20; 5:12; 1:8), „erezii nimicitoare“ (Galateni 4:11; Iuda 8-16, „curvie“ (1 Corinteni 5) „procese publice între credincioși“ (1 Corinteni 6), „lupte de partide“ (1 Corinteni 11:18), „idolatrie păgână“ (2 Corinteni 6:14-18; 1 Corinteni 10:19-27), „lideri corupți sau firești“ (3 Ioan 9-10), „persecuție“ (1 Petru 5:8-9; Galateni 3:4).  De fiecare dată însă, bisericile au supraviețuit, ieșind biruitoare:

„Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu;  și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi, este mai mare decât cel ce este în lume“ (1 Ioan 4:4).

Oriunde au existat credincioși, au existat biserici locale.  Bine sau rău organizate, pricepute sau mai puțin cunoscătoare, ele au funcționat din plin ca veritabile „ambasade“ ale lui Dumnezeu într-o lume ostilă (2 Corinteni 5:20), iar sfaturile apostolilor pentru cei credincioși au fost întodeauna:  „Strângeți rândurile !“:

„Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința.  Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune.  Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei;  ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie“ (Evrei 10:23-25).

Cei care au părăsit bisericile locale, au fost în majoritatea cazurilor cei care nu aveau, de fapt, nici un motiv să se afle acolo:

„Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri.  Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi;  ci au ieșit, ca să arate că nu toți sunt dintre ai noștri“ (1 Ioan 2:19).

5. Lecții ale trecutului

Este adevărat că, din datele pe care ni le pune la dispoziție un studiu al bisericilor din vremea apostolică,  nu putem extrage un tipar clar și unic pentru biserica locală.   Aceasta nu înseamnă însă că bisericile acelea nu au fost organizate.  De fapt, organizarea bisericilor locale, ca și organizarea tuturor formelor vii de viață, nu se bazează pe forme fixe sau pe tipare, ci pe principii vitale.  Așa cum corpul funcționează armonios adaptându-și activitățile în jurul unor principii clare și indispensabile (trebuie să ne hrănim, să dormim, să ne spălăm, să avem viață socială, etc.) și biserica locală își organizează activitățile adaptându-le principiilor fundamentale pe care le-au respectat toate bisericile din toate timpurile.

Trebuie să distingem clar între principiu și formă.  Principiul aduce viața și o întreține în cele mai bune condiții, forma se adaptează realităților de timp, societate și resurse.  Principiul rămâne mereu același, forma trebuie să se schimbe.  A ține la forme înseamnă a renunța de multe ori la principii și asta este întodeauna în detrimentul vieții (vezi anexa nr. 1).

Principiile de bază ale bisericilor locale, așa cum le putem studia noi în cărțile Noului Testament,  sunt cuprinse în textele din Matei 28:19 și Faptele Apostolilor 2:42.  La fiecare dintre aceste principii de bază îi corespund o mulțime de forme, alese în funcție de condiții, de necesități și nu o dată , în funcție de … posibilități.

1. Principiul evanghelizării lumii

Biserica lui Hristos trebuie să se preocupe de mântuirea celor pierduți.  Ea trebuie să găsească cele mai bune și mai eficace metode pentru a vesti Evanghelia „la orice făptură“.

2. Principiul maturizării credincioșilor.

Mărturia Bisericii este mărturia celor credincioși.  De aceea, fiecare nou convertit trebuie să fie „ânvățat“.  Biserica are această datorie: „Învățați-i tot ce v-am poruncit“.  Unde să fie învățați cei convertiți (în Seminarii, acasă sau în Biserică), cât să dureze procesul de învățare,  care sunt cele mai bune metode de transmitere a învățăturii,  și multe alte astfel de „forme“ rămân la latitudinea Bisericii și pot fi oricând schimbate.

3. Principiul trăirii în părtășie.

Trupul lui Hristos este alcătuit din mădulare unite între ele, sănătoase și slujindu-se reciproc:  „Ei stăruiau în legătura frățească“ (Faptele Apostolilor 2:42). Creștinii trebuie să aibe părtășie !  Formele prin care este pus în practică acest principiu sunt infinit de variate.  Unde să se adune, cât timp să stea împreună, ce formă să aibe clădirile, care să fie programul întâlnirilor lor, cine să conducă cutare program și cine să conducă celălalt, etc.  sunt „forme“  necesare, dar neimportante în ele însele.

4. Principiul amintirii lucrării Domnului Isus

Biserica nu poate exista în afara lucrării mântuitoare a lui Hristos. ‑„Să faceți aceasta spre amintirea Mea“ a spus Mântuitorul despre Cina Domnului.  Pavel a adăugat : „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Hristos și pe El răstignit“ (1 Corinteni 11:25 2:2).  Biserica trebuie să practice „frângerea pâinii“.  De câte ori să facă aceasta într-o lună, ce fel de pâine să aleagă, cum să frângă pâinea, etc. ,  rămân iarăși „forme“ necesare,dar neimportante în ele însele. Condițiile în care trebuie luată Cina Domnului trebuiesc hotărâte în funcție de călăuzirea specifică pe care Domnul o dă  fiecărei biserici locale în parte.

5. Principiul închinăciunii.

„Ei stăruiau …  în rugăciuni“ (Faptele Apostolilor 2:42).  Biserica există pentru proslăvirea lui Dumnezeu.  Toată ființa și activitatea unei biserici locale trebuie subordonate acestui scop.  NU este esențial câtă participare este la serviciul unei biserici locale, dar este esențial câtă închinăciune este în programul acela.  Duhul dă viață, dar slova (forma) omoară.  Istoria greșelilor Bisericii este și istoria bisericilor care s-au obișnuit într-atât de mult cu forma, încât n-au mai observat că între timp viața dispăruse.  Bisericile acelea au fost atât de mult lipite de formă, încât viața a trebuit să le părăsească și să se stabilească în alte „tipare“, socotite multă vreme „eretice“.  Trebuie să spunem că „istoria reformelor“ nu a fost niciodată istoria transformării vieții religioase“ (cum susțin criticii atei), ci istoria re – „formelor“, adică istoria succesiunilor de crize provocate de cei care, confundând forma cu conținutul, au trebuit să fie lăsați în urmă de o biserică energică, militantă și mereu egală cu ea însăși.

Un alt lucru pe care trebuie să-l spunem despre viața bisericilor locale este că ne aflăm în perioada de „construcție“.  Grupurile locale de credincioși sunt deocamdată numai părți componente „ân devenire“ așezate în marele ansamblu al Bisericii universale. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, Biserica este deja desăvârșită prin faptul că a fost câștigată de Domnul Isus la Cruce:

„Cum a iubit și Hristos Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca s-o înfățișeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă și fără prihană“ (Efeseni 5:25-27) .

‑În practică, bisericile locale se află în etapa de „sfințire și curățire prin Cuvânt“.  Apostolul Pavel scria cu încredere deplină:

„Sunt încredințat că Acela care A ÎNCEPUT în voi această bună lucrare, O VA ISPRQVI… “ (Filipeni 1:6)

În Efeseni, capitolul 4 vorbește despre Biserică în termeni de creștere: ‑ „Din El, tot trupul… își primește creșterea,… și se zidește în dragoste“. (Efeseni 4:16),‑ așa că nu trebuie să cădem în disperare ori de câte ori observăm greșeli, nedesăvârșiri și inconsistențe în bisericile locale.  Domnul Isus a spus: ‑„Eu voi zidi Biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui“ (Matei 16:18)  Cel ce face lucrarea este așadar, Domnul Isus Însuși, iar noi trebuie să fim extrem de prudenți atunci când ne exprimăm asupra felului în care El lucrează.

Cu imperfecțiunile din Biserica locală este la fel ca și cu cele care se manifestă în viața spirituală a oricărui credincios.  Noi știm că Hristos lucrează în noi prin Duhul Sfânt și că are ca scop să ne transforme după chipul și asemănarea Lui.  Același Duh Sfânt este la lucru și în biserica locală.  Scopul Lui este s-o aducă la o desăvârșită frumusețe morală și s-o maturizeze din punct de vedere intelectual în „adevăr“.  Ne aflăm încă în plin proces de construcție.  Lucrarea nu s-a terminat, așa că nu trebuie să ne fie rușine să ne recunoaștem imperfecțiunile.  Ar fi total neânțelept să ne așteptăm să găsim undeva o biserică locală ajunsă deja la perfecțiune.  Din „sfinți“ în devenire, nu se poate clădi decât o biserică „ân devenire“.  Cu toate acestea, ținta fiecărei biserici locale trebuie să rămână „Biserica desăvârșită“, căci Dumnezeu este El însuși la lucru și El nu se va mulțumi cu jumătăți de măsură. (Vezi Anexa nr.2)


1 Comment

  1. […] Source: BISERICA LUI CHRISTOS […]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: